Viața de liceu este un clișeu

Capitolul 9: Nu-mi pare rău!

    − Am crezut că aici mor și nu te mai trezești.

       Mă simțeam exact ca un exponat la muzeu. Nu era pentru prima dată când cineva intra la mine în cameră în timp ce eu dormeam, până la urmă îi făcusem același lucru lui Raul - neintenționat! –, dar uram din tot sufletul să nu mă pot trezi în liniște. În general situația nu ar fi fost chiar atât de gravă, însă ținând cont de toate evenimentele din ultimul timp mă simțeam sleită de puteri și chiar nu aveam chef de nimeni. Dacă aș fi putut să arunc cu perna în persoana care stătea pe scaunul meu de la birou, aș fi făcut-o cu mare drag.

    − Lex? Ce naiba?

    − Maică-ta m-a lăsat să intru și m-a rugat să-ți dau fundul ăla leneș jos din pat.

       Părea foarte plictisită și bănuiam că mă aștepta de ceva vreme. Aproape m-aș fi simțit vinovată, aproape.

    − Arde undeva?

    − Uită-te la ceas înainte de-a mai zice ceva. La telefon nu răspundeai, pe messenger nu erai și nici nu am avut pe cine să întreb de tine. Nu-i ca și cum puteam să o sun pe maică-ta și să o întreb dacă ți-a trecut supărarea pentru bătaia de ieri.

       M-am ridicat rapid la marginea patului. Nu mă așteptasem că micul incident să devină cunoscut într-un timp chiar atât de scurt. Partea bună era că pe atunci nu exista nevoia acută actuală de a filma efectiv orice și de a încărca pe Youtube.

    − Deja știe toată lumea despre asta?

    − Nu, dar deja e doișpe' și chiar trebuia să vorbesc cu tine, altfel chiar nu m-aș fi dat jos din pat la ora asta. Trebuie neapărat să-ți povestesc ceva, iar tu nu te uita așa la mine pentru că este o urgență și nu mai poate aștepta nici măcar să-ți bei cafeaua. Fată, dacă nu-ți zic acum eu o să mor și-s prea tânără pentru asta!, zise și își aruncă dramatic mâinile în aer. 

    − Tu mereu mori dacă nu-mi povestești tot ce ai chef și absolut de fiecare dată îs numai rahaturi, bârfe ieftine. Zău, nici măcar nu mă lași să mă duc la baie? Este chiar atât de urgent?! Pentru că-mi pocnește vezica!

    Nu am mai așteptat răspunsul ei și am zbughit-o la baie, iar când m-am întors am găsit-o pe Alexandra fix în același loc.

    − Mult mai bine. Te ascult.

    − Dar promiți că nu te superi pe mine?

    − Ai făcut-o chiar de oaie?

    − Am dat cu mașina peste oaia ta.

    − Nu poate fi chiar atât de rău. Nu?

       Am început să râd, dar îmi era frică de ceea ce prietena mea putea să scoată pe gură atunci când nu era atentă și efectiv nu știam dacă ar fi fost mai bine să încep să plâng, în avans. Nu ar fi fost pentru prima dată când ar fi luat-o gura înaintea ei și dacă stau să mă gândesc mai bine, din cauza ei Răzvan mă remarcase. Nu a fost absolut nimic spectaculos, doar o petrecere într-un weekend la care Lex băuse mult prea mult - ca de obicei - și a început să se joace „Adevăr sau Provocare". Probabil dacă nu ar fi fost provocată să împărtășească secretul cel mai ascuns al prietenei ei cele mai bune, probabil - sper - că nu m-ar fi dat de gol în fața atâtor oameni. Iar partea amuzantă a fost că nici măcar nu era chiar atât de secret că eram virgină, pentru că hai să fim realiști pentru câteva secunde: era evident!

    − Raul a venit ieri la mine...

       Nu aveam de gând să o las să-mi vândă gogoși despre el. Îmi cam ajunsese toată porția pe care abia o mâncasem și deja mi se aplecase de la cât de mult băgasem. Mă simțeam copleșită de băiatul ăla și se părea că oricât de mult ne chinuiam nu ne puteam înțelege ca doi oameni normali. Toate încercările noastre ajunsese, mai devreme sau mai târziu,  într-un punct mort, iar eu nu mai aveam energia sau răbdarea de a căuta ieșirea din labirintul în care ne pierdusem împreună. Răzvan se asigurase de asta.