Prințesa întunericului

Capitolul 11

                       " Esti un monstru!"

                      Cuvintele acelea imi rasunau in cap si nu stiam cum sa fac, ca sa scap de ele. Sa scap de toata teroarea aceea care ma arunca in abis. Asta si eram, un monstru. Imi omorasem familia si multi oameni, cu sange rece si totul doar din razbunare. Doar din razbunare si pentru el. Dar ma mintise? Mama mea avusese oare dreptate? Demetri ma mintitse in tot acest timp, doar pentru bani si ca sa ma manipuleze? Nu, asa ceva nu era posibil. El... el ma iubea. Nu avea cum sa ma tradeze in halul acela. Dar anii au trecut, oamenii se schimba... De aceea imi ceruse sa fug cu el?Ca sa se casatoreasca cu mine si sa-m ia toata averea? Eram doar o unealta?

                       Inspiram adanc, in timp ce mergeam pe strazile pustii si pline de zapada. Intunericul inca mai domnia, iar eu aratam in cel mai rau hal. Dintr-o casa, iesise un copil, alaturi de mama lui. O tinea strans de mana si ma privea cu frica, dupa care incepu sa planga. Mama acestuia imi arunca prima data o privirea cruda, dar dupa ce vazu cum arat, o lua la fuga cu copilul cat mai repede. Ma plimbam pe strazi, in cautarea a... a ce? Nu mai aveam ce cauta aici, viata mea era ruinata acum. Eram distrusa si as fi dat orice, ca sa dau timpul inapoi. Sa fiu cum eram inainte, doar un copil fara sa stiu de toate aceste lucruri. Fara sa am vreo problema. Fara sa fiu un monstru.

                            Auzeam pasi venind spre mine , dar stiam deja cine era. Era el. Am mers mai departe, ignorandu-l pe cat posibil si sperand ca nu o sa spuna nimic. Dar ma prinse de brat si ma intoarse spre el, privindu-ma cu o falsa ingrijorare. 

                                         - Ce ai patit? Ce s-a intamplat la castel? 

                                          - I-am omorat pe toti. Am spus eu, sagetandu-l din priviri. 

                                          - Evelyn...

                                          - Stiam ca monstrii nu au inima, dar tu... tu esti un demon!

                                          - Poftim? Despre ce vorbesti?

                                - Am aflat tot Demetri. Totul. Tu m-ai pus  sa fac toate astea. Totul s-a intamplat numai din vina ta! M-ai mintit de cand ai venit aici si mi-ai distrus viata, doar pentru ce? Pentru banii mei!

                                            - Nu e adevarat!

                                            - Nu ma minti! Monstrule! Tu... te-am iubit Demetri. Am crezut in tine mai mult ca in oricine , dar mi-ai distrus viata! 

                       Ma privi impasibil, ca si cum ar fi asteptat sa termin de spus ceva, nu prea important pentru el, cat era pentru mine. Viata mea era un calvar deja, ce mai conta o durere in plus?

                                         - Doar pentru avere. Toate astea doar pentru placerile tale , dar cu mine cum ramane, Demetri? 

                                            - Nu am incetat niciodata sa te iubesc. Spuse el, apropiindu-se de mine.

                                    - Nu mai vreau minciuni. Tu nu stii ce e iubirea. Am spus eu, dandu-ma cativa pasi mai in  spate.

                                       - Daca as fi vrut avere, as fi avuto de mult Evelyn! Am ceea ce-mi trebuie, dar sunt la fel ca tine acum. De ce crezi ca m-am intors? Pentru bani? Am bani, am castele, am totul Evelyn! Dar nu te aveam pe tine... 

                                        - Atunci de ce m-ai lasat sa fac toate astea? Din iubire?!

                                        - Esti libera, poti face ce vrei, eu aveam nevoie doar de tine. 

                                 - Nu... pleaca. Nu te mai intoarce Demetri. Pleaca si nu ma mai cauta niciodata, sunt un monstru si nu merit nimic. Doar... pleaca. Am spus eu.

                                          - Stii bine ca nu pot face asta.

                                   L-am privit in ochi, poate pentru ultima data. Putea sa o faca, sentimentele nu mai contau acum. In orice clipa cineva o sa descopere corpurile familiei mele si o sa dea alarma, iar atunci eu o sa fiu singura vinovata. Trebuia sa fug de acolo cat mai repede, inainte sa fiu arsa de vie. 

                                       - Imi pare rau, dar nu am de ales... Adio. Am spus eu, luando la fuga cat mai repede, inainte sa apuce sa mai spuna ceva. 

                                    Am intrat inapoi in padure, dorindu-mi sa nu mai exist, sa mi se mai intample nimic si ca aceste lucruri sa nu fi fost reale. Sa nu fi fost un monstru, ca sa pot avea si eu o viata normala. Ca o tanara, ce avea sa se casatoreasca cu un barbat aratos si sa fie la casa ei, inconjurata de iubire. Dar noi nu mai stiam ce e iubirea, noi eram niste monstri fara suflete. Fara nimic bun la noi, doar plini de defecte. 

                               Imi doream pur si simplu sa nu fi existat vreodata. M-am oprit in padure, privind din departare satul si castelele, desprinse parca dintr-un basm. Doar noi eram desprinsi din povestile cu demoni. Am suspinat si am mai aruncat o singura privire acolo, inainte sa fug, fara sa ma mai uit in spate. Nu vroiam sa-mi mai amintesc de nimic, doar sa uit de tot si sa mor. Dar nu era atat de usor. Eram un demon, un monstru fara suflet. Eram pierduta. Am alergat o bucata buna din zi, fara oprire , nici macar pentru hrana. Nu aveam nevoie de odihna si nici nu vroiam sa ma opresc. Doar sa merg mai departe si sa uit de tot. Apoi, seara se lasa din nou si am respirat usurata. Unicul moment al zilei in care puteam sta linistita, fara sa-mi fie frica ca cineva ma va vedea, in negura noptii.