Vindictive. [Tradusă]

Cine-i acolo?

" Domnisoara Smith, am de gand sa va adresez cateva intrebari."

" De ce? " buzele mele nu s-au simtit miscandu-se. Stateam acolo, ca o stafie, pe scaun, cu jacheta pe care mi-a dat-o politistul care m-a condus aici- cel dragut cu ochii albastrii deschis, cel care m-a gasit in casa, ghemuita pe podea, m-a luat si m-a carat afara, si a vorbit cu mine tot timpul pana la sediul de politie, chiar daca eu nu i-am raspuns nici macar odata.

Ma simteam stupid.

Ma simteam goala.

Oricum, asta a fost prima oara cand am vorbit. M-am regasit uitandu-ma la barbatul mai scund cu capul mare, care purta o jacheta stramta, si avea un ziar in fata lui.

"Nu trebuie sa iti faci griji, dulceata," a raspuns gentil, chiar daca avea un ton autoritar "Sunt doar niste intrebari pe care trebuie sa ti le pun."

" De ce? "

Statea pe scaunul din fata mea picior peste picior, ochii lui caprui deschis concentrandu-se pe ai mei. Si-a lasat coatele pe masa inainte de a sopti:

"Vreau sa ii capturez pe acesti nenorociti care ti-au ucis familia, si nu pot face asta daca nu imi raspunzi. Intelegi? "

Cand nu am raspuns, a vorbit din nou.

"Stiu ca este este foarte traumatizant pentru tine. Stiu ca nu poti trece peste socul asta- am vorbit cu asistenta. Dar acum este timpul sa imi incep investigatia, cu cat asteptam mai mult, cu atat sunt mai putine sanse sa ii gasim.

Nu am raspuns. Doar ma holbam la el. Pot spune ca a fost odata foarte atractiv, dar acum avea fata brazdata cu riduri si semne.

"Si slujba mea este sa aduc oamenii in fata legii. " a terminat, ochii lui neparasindu-i niciodata pe ai mei. " si tu esti cheia investigatiei mele. Crezi ca poti raspunde la aceste intrebari? Este un interogatoriu normal-nu trebuie sa ai niciun motiv sa fii agitata oricum. "

"Politia nu crede ca eu mi-am omorat familia, nu? " am intrebat, lacrimi incetosandu-mi vederea din nou. Stiu ca ar putea fii o posibilitate, oricat de ciudat a suna. Eram singura in viata din casa, si eram acoperita de sangele fratelui meu.

"Am de gand sa fiu sincer cu tine si o sa-ti spun ca eu cred ca nu ai fii capabila sa iti omori propria familie." A raspuns . "Stiu cum arata fata cuiva cand cineva drag este luat de langa ei;i-ai pierdut, pot spune asta dupa privirea din ochii tai."

"Nu i-am omorat." Am inceput sa plang din nou."Nu mi-as omori niciodata familia, domnule. E-eu doar nu pot sa cred ca asta se intampla. Nici macar nu stiu ce.." Mi-am inchis ochii. Nu macar nu am realizat inca, sunt in stare de soc. Totul pare a fi doar un cosmar.

Familia mea era cu adevatat moarta?

"Asta va fi foarte greu pentru tine, doar vreau sa te calmezi, domnisoara Smith. Vreau sa te concetrezi cat timp iti adresez intrebarile, apoi te poti relxa. Imi poti spune ce faceati la mall? "

"Cautam o pereche de pantofi negri." Incerc sa ma concentrez ca sa imi amintesc. Da, cautam o pereche de pantofi negri.

"Cine era cu tine?"

"Fratele meu Chris." Cateva lacrimi mi-au scapat la mentionarea numelui lui, si brusc voiam sa tip. Voiam sa ma lovesc.

L-am lasat sa moara.

Am stat acolo, sigura in dulap, lasandu-mi fratele mai mic sa moara.

Ce fel de persoana am fost?

Raspunsul era simplu. Am fost o egoista. M-a strigat si eu nu i-am raspuns. Intr-un moment acolo, din amintirea aia, m-am blocat, auZindu-in vocea strigand dupa ajutor - ajutor pe care nu l-a primit niciodata. Oare ma uraste acum? Este nervos pe mine?