Măcar privim același cer

Prolog

   „Câteodată-i mai ușor,
să plângi când ți se face dor..."

        Privesc prin peretele de sticlă plaja. Marea e agitată, iar valurile ei se sparg cu brutalitate de țărm, de parcă ar încerca să se elibereze de o povară ce îi macină sufletul.

        Probabil de aceea mă liniștesc ascultând-o. N-am mai ieșit de prea mult timp să mă plimb pe plaja pe care o văd zilnic.

        De când el nu mai face parte din viața mea nimic n-a mai fost la fel pentru mine.

         În fiecare zi mă luptam cu dorința de a nu ieși să mă plimb dintr-un capăt în celălalt al țărmului. O perioadă bună și lungă de timp nu am pășit pe plajă mai mult de perimetrul casei mele. Pentru că știam că el se află acolo în fiecare dimineață.

        Azi s-a întâmplat ceva cu mine. Pentru prima dată după atât de mult timp, vreau să simt briza apei și căldura soarelui. Fără să vreau să-mi amintesc de cel cu care mi-am împărțit viața timp de doi ani și m-a făcut să sufăr atât de mult, ci pentru a mă vindeca. Am evitat prea mult ceva ce urmăresc cu privirea în nostalgie zilnic de la fereastra mea. Poate ar fi timpul să dau ochii cu trecutul, să închid acest capitol o dată pentru totdeauna și să nu-l mai las să mă răscolească pe dinăuntru la fiecare respirație, la fiecare bătaie de inimă.

        Nu mai stau pe gânduri și mă îndrept către ușa de la intrare. Soarele de iulie strălucește pe cer, intrându-mi fără reținere în ochi și îngreunându-mi vizibilitatea. Nu mă oprește din a ajunge în locul care mi-a lipsit atât de mult.

        Cobor scările din lemn. La contactul pielii mele cu nisipul fierbinte, simt o mică înțepătură în talpă. Ridic piciorul și iau micuța scoică în mână, strângând-o cu putere. Îmi continui drumul până în punctul în care marea și uscatul se întâlnesc, apoi privesc valurile cum îmi ajung aproape de genunchi, se sparg și se transformă în pulbere. A trecut atât de mult timp de când n-am mai făcut asta!

        Marea încă nu și-a pierdut efectul pe care îl are asupra mea. Marea mă liniștește chiar și acum. Ezra mă liniștea.

        Oftez.

        A rămas singura care mă calmează. Îmi oferă inspirație, mă face să nu uit niciodată că libertatea fiecărui om este cel mai de preț lucru pe care îl poate deține. Un lucru pe care Ezra nu a putut să-l înțeleagă niciodată. Nici cât de multă nevoie aveam de prezența lui în viața mea.

        A trecut un an. Un an și câteva luni de când Ezra nu mai reprezintă acasă pentru mine. Un an de când nu mai știu nimic despre el, deși înainte știam absolut tot.

        Îmi e dor. Tânjesc după ochii lui, după mirosul, atingerea și îmbrățișarea lui. Însă nu și după minciunile, secretele și ignoranța de care se folosea fără remușcări. Lucruri de care am aflat mult prea târziu.

        Pentru că Ezra nu era așa de bun precum am crezut.

        Pentru că Ezra m-a rănit, dar în continuare îl iubesc și nu pot înțelege de ce.

        Pentru că Ezra... mi-a arătat cât de mult însemn pentru el prin absența lui, prin tot ceea ce mi-a făcut.

        Deși plaja îmi oferă liniște, reprezintă și unicul lucru care îmi amintește instantaneu de tot ce am trăit alături de el. Poate pentru că e tot ce mi-a mai rămas din relația noastră. Poate pentru că aici a început și s-a sfârșit totul.

        Încep să mă plimb, bucurându-mă de nisipul fin de sub picioare. Mă gândesc pentru a mia oară la trecutul meu cu Ezra, deși știu că nu are niciun rost să o mai fac. Oftez zgomotos, având impresia că nimeni nu mă poate auzi, însă m-am înșelat amarnic.

        Îl aud cum îmi șoptește numele. Cine știe de când mă urmărește? Mă așteptam să dau peste el, ar fi fost imposibil să treacă peste obiceiul său. Iubea plaja asta, mai ales atunci când o traversam împreună. Măcar pentru el a rămas același obicei. Eu nu am putut să-l păstrez până la final.

        — Kalisha...

        Vocea îi e răgușită. E obosit, mai obosit decât mi-l aminteam. Părul brunet îi e răvășit în mijlocul capului din cauza vântului, iar ochi cenușii au cearcăne adânci. În rest, a rămas omul pe care cândva l-am iubit mai mult ca pe mine însămi, la fel de înalt și solemn asemeni unui stejar falnic.

        Nu eram pregătită să mă împac cu trecutul în acest fel, dar știam că mai devreme sau mai târziu o să dăm ochii unul cu celălalt. Până la urmă, am fost vecini și iubiți în același timp, ar fi fost imposibil să nu ne mai intersectăm niciodată. Odată și odată tot aș fi ieșit în locul ăsta și m-aș fi întâlnit cu el, însă acum nu eram pregătită.

        Nu când inima mea cerșea după atingerea lui. Vrea să se apropie, dar mă îndepărtez de el fără să-i spun ceva. Dacă aș mai fi rămas acolo, cu siguranță l-aș fi întrebat pentru a miliarda oară de ce naiba m-a mințit și nu mi-a mărturisit totul de la început. I-aș fi mărturisit că îi simt absența în tot ceea ce fac și știu sigur că nu ar fi fost bine dacă aș fi făcut asta.

        Lacrimile încep să-mi curgă șiroaie peste obraji. I-aș fi spus că îl iubesc în continuare, dar știu că l-aș fi lăsat să mă distrugă încă o dată. Mi-am făcut o promisiune pe care o voi respecta până când voi muri: mi-am jurat că nu o să mai permit nimănui să mă rănească.

        Nu am știut atunci că Ezra distrusese deja tot ce era frumos în mine.

        Ezra devenise călăul sentimentelor mele și dacă aș fi știut atunci că destinele ne vor fi legate pentru tot restul vieții, poate că n-aș fi ales să mă răzbun pentru tot ceea ce mi-a făcut.

        Din acel moment, amândoi ne-am schimbat pentru totdeauna. Eu în ceea ce nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi fi.