Măcar privim același cer

Capitolul XI

        Arunc o ultimă privire la orarul de la facultate și constat că astăzi nu am niciun curs la care să mă duc, așa că mă afund în scaunul de birou, privind spre plajă. Vântul bate cu putere în frunzele palmierilor, iar marea este agitată. O vreme perfectă pentru a-mi petrece timpul în locul în care mă simt cel mai în siguranță, departe de tot ce mi-ar putea face rău măcar pentru douăzeci și patru de ore.

        După ce s-a întâmplat ieri la cină, nu cred că m-aș fi simțit în stare în dimineața asta să mă ridic din pat și să o iau de la capăt. Sunt într-o perioadă a vieții mele în care pur și simplu dacă pățesc chiar și cel mai nesemnificativ lucru simt că mă prăbușesc. Revenirea lui Ezra în viața mea a reușit să clatine din temelii tot ce am construit de una singură pentru a mă vindeca doar ca să realizez cât de slabă și instabilă emoțional sunt, asemeni unei frunze în bătaia vântului – lăsată în voia sorții, care se pare ca are alte planuri pregătite pentru mine. Și nu m-aș fi gândit niciodată că planul ei e să mă readucă înapoi lângă omul care mi-a furat tot ce aveam, crezând că îi aparține.

        Îmi reazem capul de ambele brațe și închid ochii. Inspir adânc, întrebându-mă când oare viața mea va reveni la normal. Ar trebui să încetez să-mi pun întrebări la care nici eu nu știu răspunsul.

***

        A doua zi mă trezesc agitată datorită telefonului ce vibrează și sună pe noptieră. Mă ridic enervată din pat pentru a opri alarma și mă trântesc din nou în așternuturi, închizându-mi ochii. După niciun minut mama dă buzna în camera mea, amintindu-mi de modul în care mă trezea pe vremea în care eram la liceu. Un sentiment de deja-vú mă cuprinde.

        — Mai ții minte cât îmi lua până reușeam să te ridic din pat și să te trimit la școală? Sper că nu sunt nevoită să fac asta și acum.

       Se pare că suntem gând la gând. 

       — Nu, mamă, mormăi leneșă, în timp ce mă frec la ochi și îi zâmbesc pe sub mustăți.

       — De ce te-ai trezit la ora asta, scumpa mea?

      Mă ridic în șezut și încep să mă dezmeticesc. Îmi verific din nou telefonul și constat că sunt în întârziere, așa că mă ridic ca un fulger din pat și încep să scotocesc prin dulap după niște haine.

       — Am un curs de dimineață. Îți povestesc mai multe când mă întorc, sunt în întârziere. Apropo, tonul mieros al vocii mele o oprește înainte să iasă pe ușă, îmi pregătești micul dejun, te rog? 

      Mama zâmbește, apoi iese din cameră. Exact ca pe vremea din liceu. Dacă n-aș fi fost în întârziere, n-aș fi rugat-o să-mi pregătească masa, însă în maxim jumătate de oră trebuie să ies pe ușă. În sfârșit mă va ajuta cu ceva faptul că am luat permisul anul trecut!

       Fără să mai stau pe gânduri, fac un duș rapid, mă îmbrac cu hainele alese la întâmplare și cobor la bucătărie. Mama mă întâmpină, citind dintr-o carte în lumina caldă a dimineții. Prin geamul deschis din spatele meu intră o ușoară adiere de vânt și parcă simt briza mării trecându-mi pe lângă corp, chiar și de la o asemenea distanță.

       Încep să mănânc cu poftă din omleta pe care mi-a pregătit-o și reușesc s-o termin în mai puțin de zece minute. Urc din nou în camera mea doar pentru a mă asigura că am tot ce îmi trebuie în rucsac, apoi cobor cu pași repezi. Mama mă conduce la ușă, urându-mi succes. O pup în semn de mulțumire pentru că e alături de mine și îmi oferă mult mai mult decât aș fi meritat cu adevărat.