Măcar privim același cer

Capitolul XV

        După ceva timp, grupa noastră intră pe niște uși înalte din lemn scrijelit, semănând cu modelele vechi pe care le vedeam doar în vitrinele muzeelor de istorie atunci când eram mică. Un sentiment straniu, dar și plăcut mă acaparează atunci când observ că s-au păstrat așa cum au fost proiectate inițial și au fost doar restilizate, odată cu trecerea timpului. Apreciez foarte mult faptul că oamenii care fac parte din conducerea acestei instituții și-au dorit să păstreze arhitectura și stilurile vechi, oferindu-le sălilor de clasă o aură unică pe care n-am mai văzut-o nicăieri.

         Vocea lui Ezra mă scoate din visare.

         — Haide să ne așezăm în dreptul ferestrelor. E mai multă lumină acolo.

        Îl prind din urmă în momentul în care realizez că am rămas singură. Arunc o privire prin întregul atelier și tot ce văd pe pereți sunt diferite schițe ale unor proiecte premiate ce aparțin arhitecților mari ai lumii. Scutur ușor din cap și realizez că nu am timp să mă holbez, mai ales în prezența lui Ezra, de care îmi doresc să scap cât mai repede posibil. În cele din urmă, ne așezăm la dorința acestuia în dreptul unor ferestre ce lasă să se vadă întreaga curte a campusului, dar și puțin din străzile din fața porții. Realizez abia acum cât de singură mă simt printre marea asta de studenți.

        — Eram sigur că îți va plăcea priveliștea, îl aud după câteva minute petrecute în liniște, timp în care am preferat să mă fac comodă în fotoliul din piele și să privesc peisajul ce se profilează în stânga mea.

       La auzul cuvintelor sale, mă întorc aproape instantaneu cu fața spre el și facem contact vizual. Privirea ca de gheață pe care o avea atunci când ne-am intersectat pentru prima dată pe ziua de azi s-a mai domolit, dar nu suficient de mult încât să nu-mi dau seama că, de fapt ceva l-a tulburat. Furtuna din ochii lui spune multe, dat fiind și faptul că nuanța irisurilor sale sunt ca griul norilor de dinaintea unei furtuni devastatoare.

        Și mă tem că ploaia ce urmează să înceapă din ochii lui îmi va devasta chiar în acest moment întreaga ființă, de parcă niciodată nu am fost despărțiți de zidurile destinului și de barierele timpului.

        Un zâmbet ștrengar i se profilează pe chip ceea ce mă face să mă încrunt. Nu i-am spus absolut nimic de când am ajuns, deși știu că ar fi cazul să începem un dialog.

        — Scuză-mă, eram cu gândul în altă parte.

        Neștiind ce altceva să mai fac sau să spun, decid să-mi scot laptopul și notițele din rucsac și să mă ocup de lucrul care ne-a adus printr-un ghinion teribil din nou împreună. Îmi trec o șuviță blondă pe după ureche în momentul în care simt că rămân fără aer.

        — Te gândeai la Nathan? mă întreabă lipsit de jenă, de parcă și-ar permite lucrul ăsta.

       Mi-aș dori să-i spun că mă calcă pe nervi, dar știu că i-aș mări doar ego-ul, și-așa destul de mare.

        — Îl cunoști? e tot ce reușesc să scot pe gură fără să par prea afectată. Sfatul lui Amber îmi răsună în timpane.

        — Ceva de genul. Dar nu pentru asta ne aflăm unul în fața celuilalt, aici și acum.

        Îmi deblochez laptopul și prefer să mă gândesc la sensul inocent al afirmației sale, făcând legătura cu interviul de care depinde nota mea. Îi spun că are dreptate, apoi încep să îi explic cum stau lucrurile și în ce condiții vom lucra. Nici bine nu ajung la jumătatea explicației mele, căci observ cum îl bușește un râs ironic. Mă încrunt din nou și mă relaxez abia în momentul în care simt că mi-am încordat prea tare mușchii faciali.