Măcar privim același cer

Capitolul XII

       — Chiar așa ți-a spus profesorul de jurnalism? Că ai avut nevoie de asistență specială?

       Încep să regret că am sunat-o și am chemat-o la facultate mai devreme.
 
       — Nu e nimic amuzant, Amber. Încă nu-mi vine să cred că m-am învârtit ca o fraieră de două ori de la un capăt la celălalt al etajului doar ca să-mi arate tipul ăla cât de chioară sunt.

       — Nu vrei tu să mergem la o cafenea să mâncăm ceva și îmi povestești mai multe acolo? Nu vreau să-mi prăjesc și ultimii neuroni în dimineața asta.

      Îmi dau ochii peste cap și pornim pe jos spre cafenelele din apropiere. Pe tot parcursul drumului, Amber nu face altceva decât să facă glume pe seama mea și pe întreaga situație în care am fost pusă fără vreau. Chiar nu înțeleg ce i se pare atât de amuzant, m-am făcut de râs în fața acelui băiat numai prin prisma faptului că nu știu să diferențiez cifrele între ele!

        Îi ignor glumele care mai mult mă indispun decât să-mi ridice moralul și nu îi răspund până când nu ajungem în incinta unei cafenele cu tematică și ne așezăm față în față la o masă cu scaune înalte. După nici două minute, un chelner ne aduce meniurile.

        — Ți-ai mai revenit? o întreb plină de ironie.

        Își ascunde chipul în spatele meniului și îmi dau seama că încă râde pe seama mea. Îmi dau ochii peste cap din nou, deși știu că nu mă poate vedea, și încep să răsfoiesc paginile. După cinci minute de gândire, îl rugăm pe același tip să ne ia comanda, apoi se îndepărtează la fel de repede.

       — Aștept să putem vorbi normal, îi spun cu asprime.

       Amber ia brusc o postură serioasă, deși știu că situația i se pare lipsită de importanță.

       — Eu chiar nu te înțeleg, să știi. Mi-ai spus că nu îți place de tipul ăla. De ce te interesează dacă te faci sau nu de râs în fața lui?

       Pufăi exasperată.

        — Nu-mi place de el! Doar că nu-mi place să mă fac de râs în fața oamenilor.

        — Poate vrei să spui în fața lui, mă corectează bruneta care se presupune că îmi e cea mai bună prietenă, însă nu se comportă deloc ca una.

        — Halal susținător mi-am găsit, murmur suficient de tare încât să mă audă.

       Acum e rândul ei să-și dea ochii peste cap.

       — Serios, Kalisha. Te cunosc foarte bine și știi că nu are rost să te ascunzi de mine. Măcar ai aflat cum îl cheamă?

      Încep să mă joc cu mâinile pe suprafața mesei de sticlă, evitându-i privirea. Un zâmbet se mărește pe fața mea, lucru ce ne face pe amândouă să izbucnim câteva secunde mai târziu într-o criză de râs ce mă face să mă mai destind puțin și să văd situația dintr-o altă perspectivă. Chiar e de tot râsul.

       — Tu vrei să-mi spui că începe să-ți placă de un tip al cărui nume nici măcar nu îl știi? mă întreabă printre suspine.

       Reușesc în cele din urmă să-mi calmez râsul incontrolabil.

       — Nu, nu știu cum îl cheamă și nici nu-mi place de el, încerc să o conving, însă e de neclintit.