Măcar privim același cer

Capitolul IV

        Drumul până acasă a fost unul în tăcere. N-am simțit nevoia să vorbesc despre cele întâmplate, iar Amber a observat că am nevoie de timp pentru a-mi aduna gândurile. Oricât de imatură, copilăroasă și destrăbălată ar părea în ochii celorlalți, ea e singura persoană care știe când am nevoie să fiu lăsată în pace. Planul inițial a fost ca după petrecere Amber să rămână peste noapte la mine și să se întoarcă a doua zi acasă datorită faptului că locuiește în centrul orașului, destul de departe de casa lui Allan ca să poată merge singură pe stradă la orele târzii din noapte. Însă, se pare că planurile noastre au fost date complet peste cap, iar petrecerea s-a sfârșit mult prea repede decât ne așteptam.

         Amber n-a scos nici măcar un cuvânt până să ajungem în camera mea, ceea ce m-a făcut să-mi ridic mai multe semne de întrebare. Știu că nu voi scăpa nici acum de prelegerile ei, niciodată nu renunță până nu obține ceea ce își dorește, iar asta sigur o va băga în belele într-o zi.

        Apăs pe întrerupător, găsindu-l cu puțină dificultate din cauza întunericului, iar în cele din urmă camera mea este învăluită într-o lumină caldă ce îmi provoacă o durere de ochi pentru câteva secunde. După ce mă obișnuiesc cu atmosfera din încăpere, mă îndrept către dulapul meu pentru a-mi lua pijamalele.

        — Încă nu înțeleg de ce ai reacționat așa, fato, o aud pe Amber de undeva din spatele meu.

       Rămân întoarsă cu spatele atunci când las rochia albă să cadă la picioarele mele și o înlocuiesc cu hainele în care voi dormi.

        — M-am panicat, bine? Pentru că e a doua oară când îl văd săptămâna asta, îi spun prietenei mele în timp ce trag pe mine pantalonii scurți de pijama.

        Închid ușile dulapului. Observ în oglindă reflexia confuză a prietenei mele și decid să mă întorc cu fața spre ea, sprijinindu-mă cu spatele de dulap.

         — Acum câteva zile am ieșit să mă plimb pe plajă și l-am văzut, o lămuresc.

         — POFTIM? Și mie când aveai de gând să-mi spui, deșteapto? Ați vorbit? Ți-a spus ceva? mă asaltează cu întrebări la care nici măcar nu am timp să-i răspund.

        — Ușor, nu te mai agita atât! Nu am apucat să vorbim despre nimic. L-am auzit rostindu-mi numele și atunci mi-am dat seama că mergea în spatele meu. M-am întors la el, apoi am plecat pur și simplu de acolo.

        — De ce ai făcut asta? se încruntă.

        — Ți se pare că am făcut ceva greșit?

        Nu o înțeleg.

        — Nu, dar ai fi putut vorbi cu el, nu să fugi ca o lașă.

        Îmi dau ochii peste cap. Unde vrea să ajungă?

        — Ce ar mai fi de discutat, Amber? M-a mințit și și-a bătut joc de sentimentele mele, iar tu ai fost cea care m-a ajutat să mă răzbun!

        — Nu știu, dar nici să fugi de el nu e cea mai bună variantă. Odată și odată tot o să trebuiască să dai ochii cu el.

        Îmi dau ochii peste cap din nou, apoi sting lumina și camera e din nou învăluită în întuneric, singura sursă de lumină rămasă fiind luna plină de pe cerul înstelat. Mă bag în pat lângă Amber și oricât aș vrea eu să mă culc acum, știu că nu voi putea dormi până nu încheiem discuția asta stupidă.