Lumina sufletului meu { Yoonmin} +18

🌸1 🌸

            Vântul sufla cu putere creând un mic șuierat pe străzile goale din Seul. Luna Plină își ocupase de mult timp locul pe bolta cerească. Roua de pe coroanele copacilor strălucea mândră sub razele lunii ca niște bobițe de mărgăritar. Era o noapte rece de vară, dar această răceală își avea frumusețea aparte. Străzile erau pustii, casele cazute în somn cuprinse de beznă totală, liniștea ce domnea la fiecare colțișor, erau elementele ce creau un cadru sinistru.

      În Cimitirul Forest Lawn, printre mormintele tăcute ce adăposteau trupurile adormite, o siluetă subțire se strecoară pe lângă fiecare piatră funerară, trecând cu degetele subțiri albe peste numele gravate în marmură. Lumânările ce abia mai ardeau era singura sursă de lumină din tăcutul loc de veci, unde mari personalități își duceau somnul etern.

         Liniștea domnea împrejur, crucile de diferite mărimi din lemn, piatră sau marmură, erau singurele ce se ridicau sfidătoare spre cer. Cavourile uitate de lume erau singurele ce creau un șuierat sinistru când o pală de vânt se strecura printre crăpături.

      Sunetul de pași apăsați pe asfalt s-au oprit în dreptul unui mormânt aflat sub o salcie. Bolta era din marmură curată ca lacrima iar crucea din același material. Pe marmura imaculată se afla frumos așezat numele trupului ce se odihnea, scris cu litere negre... „Jung Hoseok”. Degetele subțiri și albe conturau lent fiecare literă din nume, câteva lacrimi fierbinți căzând pe literele negre.

     Silueta cade în genunchi în fața mormântului iar în lumina pală a lunii ce se strecura printre ramurile copacilor, se zărește un chip tânăr de o frumusețe răpitoare. Tenul palid ca de porțelan, părul negru mătăsos, ochii ciocolatii ca de pisică și buzele mici rozalii ce te îndemnau la păcat, creau un tablou al unei fapturi de o frumusețe delicată. Mici suspine părăseau buzele rozalii și creau un ecou sumbru în liniștea nopții.

—Îmi pare rău...Imi pare atât de rău Hobi...dacă aș fi știut...te-aș fi putut ajuta....dacă...dacă mi-ai fi spus...

       Murmură tânărul pe un glas răgușit lasănd ca lacrimile fierbinți să ude marmura rece. Numele logodnicului său răspus de boala, zace pe piatra de un alb fantomatic. Nu a putut evita ca acesta să moară, nici măcar nu a fost conștient de ce povară purta pe umeri, nu și-a putut lua rămas bun cum trebuie, nu a fost alături de el în ultimele momente, iar pentru asta se va învinovăți toată viața. Își privea întrista verigheta de pe deget. Au trecut doi ani dar durerea era la fel. Verigheta incrustată cu diamante era ca un magnet al respingerii. Pretindea că este luat deșii era mai singur ca o furtună. Dar nu era gata să aibă pe cineva în viața sa. Nimeni nu îi va putea lua locul lui Hoseok. Nimeni nu va mai fi ca Hoseok.

     Dependența asta nu era sănătoasă și știa că își face rău privind verigheta. Dar nu voia să o scoată, cu atât mai puțin să o arunce. Ar fi ca și cum ar alunga amintirea lui Hoseok din inima sa. Iar asta nu se va întâmpla niciodată.

     Când nori greu de furtună acoperă frumoasa lumină a lunii, tânărul se ridică în picioare plasând pe mormânt un crin alb. Privește câteva secunde crucea albă, pașii săi îndepărtându-se încet încet de locul de veci, apoi spre porțile metalice ce scârțâiau obosite sub ravafele de vânt.

       Cu o greutate apăsându-i sufletul s-a îndepărtat tot mai mult de cimitir până a ajuns în civilizație. Era complet pustiu. El ar fi considerat singurul nebun ce se plimbă pe străzi la acestă oră dar orice teamă i-a părăsit trupul odată cu moartea logodnicului său.

       Locuia aproape de locul său de muncă iar cimitirul se afla în partea cealaltă a orașului. Știa că dacă rămâne în apartamentul lui și al lui Hoseok, își va aminti și mai mult de el și își va face doar mai mult rău. S-a mutat cât mai departe de acel loc, lăsând în apartament tot ce îl lega de Hosoek mai puțin verigheta. Era mai bine pentru sănătatea sa mentală.