Ravensky Park

Capitolul 9- O zi de cosmar-

Fulgii albi și pufoși cădeau zgomotos pe geamul ferestrei mele. M-am trezit, asta pe puțin spus, pe jumatate adormită și revoltată de ambianța camerei mele. Peisajul feeric ma îndemna să aflu mai mult,să-l descopăr întru totul, să îl înțeleg. Deschid timidă fereastra în tip francez și las crivățul să îmi pătrundă inima plină de sentimente. Îl voi vedea. Îmi va fi aproape. În sfârșit o să mă bucur de familia la care am visat o viață întreagă.

http://www.youtube.com/watch?v=B8UeeIAJ0a0&list=RDjVO8sUrs-Pw&index=11

Totul îmi înceţoşa privirea. Totul mă enerva. Muream de entuziasm şi ştiam ca totul nu mai e la fel. Luminile se întrepătrundeau, luau diferite forme şi îmi dădeau o senzaţie de ameţeală. Canapeaua sufrageriei îmi gâdila simţurile dar nu puteam vedea decât forme,culori,fără contururi ...Deodată două voci se auziră pe fundalul lumii mele imaginare. Era Claire dar cealaltă?

Vocea necunoscută: Vă recomand sa o duceţi la un medic oftalmolog. Din punctul de vedere al sănătăţii este în regulă,probabil a avut o scurtă cădere de calciu.

Claire: Vă mulţumesc mult pentru consultaţia la domiciliu-Se auzea că vocea ei tremura semn că plânsese.Asta mă făcea şi mai curioasă. Ce dracu păţisem?-

Am închis ochii în semn de resemnare a zilei mele de coşmar,dar ea nu se terminase. Am încercat din nou să-mi deschid pleoapele dar degeaba...nicio imagine,nicio faţă cunoscută,nimic...Încerc să mă ridic dar cineva îmi face semn să nu mă mişc. În timp ce subconştientul meu punea stăpânire asupra creierului meu speriat de moarte, ceva rece şi metalic îmi fuse pus pe nas,de-a lungul urechilor.O nu!!!!! De ce mie? Ochelari?

După o pauză de respirat adânc , am deschis timidă ochii şi observam câtă suferinţă am provocat. Claire plângea, Cyan stătea trist pe locul din dreapta lui Claire iar persoana cu un halat gigantic se uita de parcă aş fi fost un experiment cu o mutaţie genetică. Mă simţeam oribil că le provoc atâta supărare..Vroiam să merg în Ravensky şi să îmi recapăt vlaga. Cel ce se numea doctor aduse în faţa mea o oglindă uriaşă . Puteam să îmi vad chipul mutilat de bucata de metal ce adapostea două sticle ale caror dioptrii erau 2+.Era oribil ,dar ăsta era preţul pentru a mai fi un om -normal- in lumea asta.

Cyan a venit spre mine , m-a luat de mână şi spre mirarea mea mi-a spus:"Haide în Ravensky, Angela.îţi promit că o să fii bine" M-am ridicat plină de speranţă şi am pornit alaturi de iubitul meu spre un nou drum. Odata ajunşi acolo ,ne-am îndreptat spre locul nostru,dar mai înainte de asta , un lucru ne pusese o barieră roz , sclipicioasă şi împaietată. Jenifer. Tipa asta nu mă lasă odata în pace?

Jen: Hei frumoşilor! Huh! Angela, nu? Pe zi ce trece mai frumoasă.-Face gest în aer cu degetele.Cyan se încruntă la auzirea comentariului de prost gust.-

Angela: Oricum Jen, ce te interesează pe tine? Lasă-ne în pace. Deja e prea mult ca ne vedem şi în vacanţă, nu?-Cyan încă medita la unicorni pe curcubee care scuipă norişori pufoşi-

Jen: Stai liniştită binoclu, eu nu cu tine am treabă. -îi face cu ochiul lui Cyan. La gestul ei, se trezeşte din visele lui şi încearcă să îi spună pentru a mia oară că nu e interesat,deşi îi vedeam faţa magulită.-

S-a îndepărtat încet de noi şi ne-am reluat drumul.

Cyan:De ce eşti aşa cu mine?

Angela:Pentru că am o zi proastă ,da? Uite în ce hal am ajuns!

Tacerea ne cuprinse pe amândoi. Şi nu mint când zic că am stat acolo ore în şir, tacuţi. Vorbeam prin priviri şi prin gesturi, pentru noi cuvintele sunt nefolositoare uneori şi cred că e o conexiune foarte puternică deşi nu suntem gemeni sau altceva.

Ceaţa se lăsa peste noi odată cu frigul iernii. Era deja şase dacă nu mă înşel şi deja degerasem de-a binelea. Vântul ne sufla în faţă ,făcându-ne obrajii starcojii. Mi-a luat faţa în palme şi mi-a sărutat buzele lung. Sărutul lui era binefcator, mă făcea de fiecare dată să mă simt eu cea normală. Deşi nu se întâmpla prea des, era ceva minunat. Nu cred ca pot să descriu cât de bine e să ai pe cineva aproape ,un suflet gând în gând cu tine.

L-am luat în braţe şi mi-am luat adio ,apoi am alergat pana pe veranda casei mele . * waves*

Am intrat în casă trântind accidental uşa iar fiinţa de pe canapea a tresărit.

Claire: Dar ce te-a apucat,Angela?- Iar afişa faţa aia de copilă răsfăţată.-

Angela: Mamă, ştii prea bine că a fost vantul.-Zic aproape râzând de naivitatea ei şi mă trântesc pe canapea. Iau telecomanda şi încep căutarea unui program demn de vizionat.-

Deodata aud soneria uşii  bâzâind asurzitor. Mă ridic în capul oaselor şi pornesc spre ea. Cea care suna era....

---------------------------------------------------------------------------------------------------------