Zero o'clock // VKook

16

— Acum că totul s-a terminat trebuie să-mi iau rămas bun de la voi.

Chiar dacă știau care era situația, știau că băiatul avea să rămână la ei, Jin și Namjoon nu aveau puterea să-l privească în ochii. Știuseră de la bun început cât de dureros avea să fie pentru el să retrăiască și să descrie în fața acelui psiholog ceea ce trăise în casa părinților săi, fusese diferit pentru că Jin nu avusese puterea să-l asculte din nou, era neputincios și ura asta.

— Te-ai descurcat minunat acolo, să mergem acasă.

Taehyung era trist, Jungkook nu putuse să fie prezent pentru că ultimul său meci fusese destul de greu pentru el, și-o luase și avea un picior în ghips și trei coaste rupte. Insistase să fie prezent și la rândul său Taehyung insistase să rămână acasă și să se odihnească, ar fi vrut să-l aibă pe băiat alături și să-l sufoce într-o îmbrățișare mare, nu știa nimic despre familia la care trebuia să meargă.

— O să fie bine, l-a asigurat Namjoon în timp ce își închidea centura de siguranță. Jungkook cu siguranță abia așteaptă să te vadă.

Taehyung a aprobat tăcut din cap și și-a lăsat capul pe geam, fusese greu să retrăiască totul dar era fericit că sora lui rămânea în familie. Familia sa spusese că aveau să plece înapoi în localitatea lor natală și Taehyung plasat într-o familie socială, avea să fie consiliat de un psiholog și urma să fie tratat pentru traumele sale.

Jungkook stătea în fața ușii de la intrare, avea emoții și și-ar fi dorit să fie acolo pentru Taehyung și să-l susțină. Știa că băiatul avea să rămână în familia lor și era fericit, păstrare secretul destul de mult și abia aștepta să-l sufoce pe băiat într-o îmbrățișare și să-l sărute.

— Ce a durat atât? A oftat Jungkook când ușa s-a deschis și Jin a început să râdă. Dă-te la o parte. Bun venit acasă, Tae-Tae.

— Bună Kook, a spus posac și posomorât Taehyung privindu-l. Trebuie să-mi fac bagajele, scuze.

Jungkook i-a privit furioși pe cei doi bărbați.

— Nu i-ați spus, a pufnit nervos Jungkook înainte de a îl îmbrățișa de Taehyung. Puiule, nu pleci nicăieri. Tu o să rămâi în continuare aici.

— Aici? Dar, familia..

— Da, a aprobat Namjoon înainte să-l îmbrățișeze pe Jin. Nu-i așa, Jinie? Taehyung o să rămână aici până când o să vrea el, obligat.

Jin a aprobat din cap și a zâmbit.

— Voi doi, de asta erați atât de tăcuți, răilor.

— Scuze, Tae. Voiam să-l lăsam pe Jungkook să-ți dea vestea. Tu chiar credeai că după atât amar de vreme aveam să te lăsam să pleci în altă familie? A întrebat Jin.

— Nu știu, a recunoscut învins cu fața afundată în scobitura gâtului lui Jungkook care se străduia să rămână în picioare, avea dureri mari dar nu voia să-l respingă deloc pe Taehyung mai ales că simțea că avea plângă. Știa cât de emotiv era și aprecia sinceritatea din gesturile și cuvintele sale.

— Cred că Jungkook ar fi mai fericit dacă v-ați așeza pe canapea, nu crezi?

— Îmi pare rău, Jinie, a șoptit Taehyung și s-a depărtat ușor de Jungkook care i-a zâmbit cald. Scuze, Kook.

— Nu mă deranjează, a zâmbit. Am pus un ștrudel la cuptor, Joon?

— Și tu îmi dai ordine, a pufnit bărbatul înainte de a porni spre bucătărie. Jinieeeee, mie foame!

— De ce țipi? A întrebat învins bărbatul. Ai fost aici acum zece secunde, a pufnit. Mă duc să pregătesc masa, vă chem eu.

— Vreau să te sărut, a murmurat Jungkook privindu-l. Vreau să te sărut chiar acum.

— Ei..

— Nu or să vină, a spus cu un ton jos în timp ce îl privea pe băiat. Te mușc, l-a amenințat. De născut, a chicotit.

— Idiotule, a râs Taehyung ajutându-l să pășească spre sufragerie. Te iubesc, Kook.

— Știu, știu că o faci de mult timp și o să o mai faci încă mult timp, îmi pare rău că nu mă pot exprima.

— Poate că ar trebui să mă săruți, nu știu, a ridicat din umeri.

— Taehyung, Jin a strigat. Poți să mergi cu Namjoon până la magazin?

— Mă descurc, ai spus lapte la sticlă de sticlă, cât de greu poate să fie?

— Taci naibii, ultima dată ai spart borcanele de bulion. Uh, da, mergi singur, a spus privindu-i pe cei doi. Două sticle.

Jungkook a început să râdă și nu s-a abținut să nu-l tragă pe Taehyung lângă el și să se afunde cu totul în brațele sale, îi fusese dor de el, al naibii de dor de el și nu-i era rușine să o recunoască. A stat nemișcat preț de mai multe minute în care doar i-a ascultat bătăile ușor accelerate ale inimii și i-a inspirat tot parfumul, nu voia să-l lase să plece de lângă, nu concepea ca băiatul să fi fost dus în altă familie. Masa era gata dar pur și simplu cei doi bărbați au decis că este mai bine să-i lase singuri, fuseseră ca ei și știau cum se simțeau, nu voiau să-i deranjeze sau să-i facă să se simtă inconfortabil.

— Nu o mai face, a murmurat Jungkook simțindu-i buzele pe ceafă. Tae.

Nimic, băiatul nu a spus nimic ci doar a continuat să-i sărute ceafa, voia așa mult ca Jungkook să recunoască că îl iubește. Tânjea să-l audă, era frustrant.

— Niciodată nu mi-ai spus că mă iubești, bănuiesc că pot să rog pe altcineva să mă atingă. Poate pe Baek, l-a tachinat și Jungkook s-a încordat.

— Nu te juca cu mine, aiurilă. Știi bine că nu înseamnă că nu o fac dacă nu ți-am spus.

— Măcar odată.

— Tae-Tae, ce mă fac eu cu tine? L-a întrebat ridicându-și privirea spre el. Te iubesc, a murmurat cu glas jos, un glas care a făcut ca ochii lui Taehyung să se umple cu lacrimi. Te iubesc mult, a continuat privindu-l. Cel mai mult. Iubesc să mă trezesc lângă tine, iubesc să te ating, iubesc să mă atingi, iubesc să te aud când te plângi sau te lauzi, când gemi, iubesc când ești grijuliu, iubesc să fiu cu tine. Înțelegi? Te iubesc cu totul și nu aș fi suportat să știu că aveai să fi dus nu știu unde, îi puneam pe Jin și Namjoon să mă lase să mă mut după tine sau să venim după tine. Ești tot ce mi-am putut dorii.

— O să plâng, a șoptit înainte să-și închidă ochii. Poate că au meritat toate bătăile.

— Nimic din lumea asta nu merita așa o suferinta, i-a spus blând.  Nici măcar eu.

— Nu, tu meriți tot ce e mai bun și eu o să-ți ofer tot ce pot.

— Deja o faci, ma faci fericit și e tot ce contează. Ma bucur ca te-am lovit cu usa dulapului, sa știi.

— A durut dar și eu la bucur, sa știi. Sa fim împreuna mereu.

— M-e-r-e-u.