ESMIL & SOK - Slăbiciunea Mea Ești Tu #2

Mecanica lichidelor

Esmil

Era o noapte fără stele. Ceața era prea densă pentru a răzbate mai mult de marginile întunecate ale cuibului. Vântoasele băteau. Încă carnea îmi rămăsese pe oase, printr-un miracol cărui nu știu cui zeu să i-l dedic.

Mă ridicasem de cum fâlfâitul aripilor devenise mai puternic. Zgomotul în bătaia vântului aducea a încăpățânare.

Cine îndrăznea astfeld e vizite nocturne pe o furtună.

Figura se desprinse din ceață, întunericul căzându-i peste umeri. Își puse un picior peste paiele umezite.

--Când Esther va afla—

Pufnise la auzul cuvintelor mele.

--Alpha te-a lăsat aici. Eu ar trebui să fiu cel indignat.

Favoritul își trecuse ochii peste mine. Părea să calculeze exact cât spațiu ocupam din regatul peste care încă nu a fost încoronat.

--Cu fiecare deranj pe care ți-l provoc, îmi crește inima.

Sok se trântește pe marginea cuibului. Era îmbrăcat festiv. Sau fusese îmbrăcat festiv, pentru că hainele de pe el păreau că au trecut printr-o tornadă. Gulerul îi era descheiat, iar paltonul scurt era larg deschis, lăsat să se zvânture.

--În ritmul ăsta ai ajunge la o inimă de balenă.

--Nu știu ce e aia o balenă.

I-am aruncat-o înapoi.

Sok clipise des.

--Oh. Dar parcă ai trăit cu Esther printre oameni?

Mă prind mai bine de lanțurile care mă țin legat ca să nu-mi încerc norocul să văd ce șanse aș avea de la distanța asta, dacă l-aș lovi.

--Mă acuzi de ceva?

--Nu.

--Nu trebuie să-ți demonstrez ție nimic.

Am scuipat la picioare, pentru efect. Nepoliticos și chiar jegos din partea mea. Știu.

--Bine. Cum vrei.

Îmi zise și se lăsase pe spate. Își întinse ambele brațe sub cap.

Stătusem pentru un moment așa. Cu ceața care îmi blura vederea și întunericul ce acapara din ce în ce mai mult din noapte. Iar el stătea aici.

--Ce faceți, majestatea voastră?

Nu putusem să mă abțin din a nu vorbi printre dinți încleștați.

--Mi-am închis ochii pentru puțin.

Aici? Dar ce avea patul lui comod de la Palat?

--Ai venit în schimb de experiențe? Îți recomand să încerci lanțurile pentru o senzație completă.

Vârful buzelor i se ridicaseră.

--Știu cum se simt.

Dacă crede că aveam de gând să-l ascult în timp ce își cânta în strună necazurile și trecutul de rebel, se înșela amarnic.

--Dă-te mare, ce zici?

Nu terminasem de vorbit că deja începuse să-și suflece mâneca. În lumina slabă puteam să văd șarpele de cicatrici ce se încolăcea peste brațul lui. Porțiunile străluceau ca gheața de pe un patinoar. Fusese șfredelit, nu glumă.

--Nu vreau să-ți aud copilăria. Scutește-mă.

--Foarte țâfnos. Și de parcă ți-aș fi spus-o.

Spusepe șoptite. Trebuise să fac încă doi pași înspre el ca să-l aud ce îndrungă.

--Ești beat?

Îl întrebasem când izul de alcool mă lovise. Nu își luase privirea de pe brațul său, continuând să-l piăie cu degetul mare al celeilalte mâini.

--Și eu am lanțuri, Esmil.

Da, metaforice, alea erau mai ușor de purtat și măcar nu-i asigurau o moarte urâtă prin degerare pe vârf de stâncă.

--Nu zici nimic?

Mă întrebase întorcându-și capul. Avea ochii mult prea mari pentru fața lui. Îmi luasem privirea de pe el.

--Ce vrei să zic?

--Că nu am vreun drept să mă plâng, că eu o duc mai bine, că tu ești legat cu lanțuri de fier.

Când o zicea astfel, era clar că nu mai puteam adăuga și eu ceva. Nu voiam să joc pe șoarecele doar pentru că el avea chef să imite o pisică.

--Nu-mi pasă ce faci. Nu-mi pasă de tine. Lasă-mă să îngheț și scutește-mă de bâlbâieli de beție.

Se ridicase atât de repede încât nu apucasem să îmi sincronizez mișcările. Mă împiedicame. Căzusem în fund. Se aplecase deasupra mea.

--Nu-mi poți vorbi așa.

Îmi spusese, orice urmă de zâmbet șteasră de pe chipul lui care devenise persenoficarea nopții.

Ce avea de gând să-mi facă? Să mă omoare? Ha!

De parcă îmi citise gândurile, apucase unul dintre lanțuri. Trase tare. Alunecasem și mai tare. Căzusem strâmb pe un picior. Îmi acoperise gura când durerea îmi mușcase un strigăt din mine.

--Nu te mai mișca!

Nu m-aș mai fi mișcat dacă mi-ar fi dat drumul la gură.

--Nu zbiera și te las.

Mi-aș fi dat ochii peste cap dacă aș fi avut timpul. Cine să mă audă și dacă zbier și mai important, cine ar veni în ajutorul meu și dacă aș țipa?

Momentul când căldura lui mă părăsise fusese momentul când un zid de răcoare se trântise în mine. Răsuflasem greu, printre guri de aer.

--Nu-mi poți vorbi așa.

Repetase de parcă avea eroare de sistem. Tușisem. Mă bătusem în piept și în momentul acela îmi venise în cap cuvintele Umiei. Trebuia să îmi joc toate cărțile, trebuia să le joc cu cap.

--Noi doi--- putem să lucrăm împreună. Putem să ne ajutăm. Să ne eliberăm de lanțuri.

Îmi ridicasem mâinile să zdrăngăne fierul. Pentru prima dată, privirea lui începuse să câștige ceva claritate.

06.01.2021