ESMIL & SOK - Slăbiciunea Mea Ești Tu #2

12. Urzeala tronurilor

Sok

Brațul tronului se termina cu un rubin. În reflexia fațetelor sale se vedeau linii albe. Dâre de gheare.

--Să nu salivezi peste el.

Bocancii ei scoteau sunete puternice. Marmura vibra. Mă agățasem cu brațul de spătarul tronului. Corina continua să înainteze.

--Ești înarmată până în dinți. De ce?

Mă las să alunec pe braț. Piciorul mi se leagănă liber. Colții ei au fost proapăt ascuțiți.

--Prefer să mă îmbrac corespunzător când vin la palat.

Își înclină capul. Reverența rece, care lăsă să se vadă o parte din mânerul sabiei, agățat la spatele ei. Eram în sala tronului, cu un kalu ce purta pe ea mai mult arme decât haine.

--Încă nu au început competițiile.

--Îmi interzici să vin la palat?

Călcase prima treaptă spre tron. Electricitatea plesnea în aer. Avea palmele deschise peste mijloc, apraope de pumnale. Erau cu lamă fină. Numai bune de aruncat. De la unghiul și distanța la care era, nu ar fi putut să mă rateze.

--Nu.

--Nici nu ai autoritatea.

--Nu cred că avea nevoie de reamintirea asta.

Își înclină capul.

--Așa-i că nu te lasă să dormi noaptea? I-ai lins posteriorul reginei atâția ani și când colo—vin să-ți iau sceptrul.

--Nu suntem numai noi doi în competiție.

Încă o treaptă urcată. Îi aud hainele frecându-se de teaca pumnalelor.

--Restul nu au șanse reale.

--Niciodată nu știi. Vom vedea în competiție.

Ridicase din umeri.

--Sunt mai nerăbdătoare de felul meu.

Palmase teaca.

--Vreau să scurtez lista.

Unde cu câteva secunde în urmă îmi fusese capul se scutura în spătarul tronului pumnalul negru. Altul îl urmă. Mă rotisem în spatele tronului.

--Sunt reguli! Vei fi descalificată!

Un al cuțit îmi vâjâi pe la ureche.

--Tradiție. Vechituri de-a unor păsări moarte.

Încă un pas.

Desprinsem pumnalul și îl aruncasem. Nu o nimerise. Dar îmi dăduse destul timp cât să mă întind sub tron. Prinsem arcul. Săgețiile erau deja pregătite în spatele tronului.

Una, două, cu fiecare săgeată lansată îmi făceam drum înspre ieșirea secundară.

--Fugi, măria ta?

Corina scuipă sânge.

--Îmi forțezi mâna.

Râse. Se șterse cu mâneca la gură.

Rupse săgeata ce îi intrase în aripă. Carnea se frecase de lemn. Mișcarea aia trebuia să o pună în genunchi de durere. Nici nu clipise. Își trase sabia de la spate.

--Arată-mi ce ai mai bun în tine.

Următoarea săgeata o tăiase de parcă ar fi fost o un nor. Încă una, încă una. Lovisem stâlpul cu spatele. Reușise să mă încolțească. Ușile camerei tronului erau încă largi deschise. Dar niciun gardian nu venea.

Corina îmi prinse privirea. Colții sângerii i se deschiseră într-un zâmbet.

--Nu va veni nimeni după tine. M-am asigurat de asta.

Tăie aerul cu sabia. Își încălzea încheietura. Își pregătea brațul pentru momentul în care lama sabiei va face impact cu os și carne.

Nu avem nicio armă la mine. Săgețile se terminaseră. Mă împinsem din aripi. Mă prinsem de stâlp. Mă împinsem mai tare, urcând mai tare pe stâlp, înspre tavan. Avea aripile rănite, nu avea cum să ajungă până la mine. Iar săgețile deja le tăiase.

--Și care e planul, Cori?

--Nu-mi spune așa!

Lovise cu sabia în marmură. Stâlpul vibră. Îmi clănțăneau colții.

--Și ce dacă mă omori? Crezi că te vor încorona imediat? Te vor zdrobi cu fulgi cu tot pentru crimele astea.

--Nu dacă voi fi pe tronul ăla.

Îmi luasem avânt. Alunecasem din aer, îndeajuns cât să îmi prindă gamba cu vârful sabiei. Mă prinsem de următorul stâlp. Puteam să văd o parte din coridor. Gardienii erau pe jos. Bălți de sânge luceau pe covorul verde aprins. Peste cadavre călcau kalu străini, cu măști prinse peste ochi.

--Un tron e mai ușor de obținut decât de păstrat.

--Vrei să iau sfaturi de la tine? Care dintre noi este acum cățărat pe tavan?

Nu-mi pot abține râsul care bubuia în coșul pieptului să fie lansat.

--Râzi acum cât mai poți.

Corina își scrâșnise dinții.

--Dar nici măcar tu nu ești invicibil. Vei obosi, iar când vei cădea, voi fi aici, așteptâ—

Cuvintele Corinei se înecaseră în bulbucii de sânge pe care începuse să îi scoată. Căzu că fața lată pe podea. Craniul lovise marmura cu un sunet ce reverberă.

Esmil pășise și se șterse de cheagurile negre de sânge de pe față. Reușise doar să împrăștie și mai mult sângele peste fața sa crispată. Șuvițele negre de păr îi erau neclîită de sânge. Avea pumnul albit peste mânerul pumnalului negru. Pieptul i se ridica și cădea.Ochii îi erau ațintiți numai pe kaluul căzut la pământ.

Când lovisem cu tălpile podeaua, păruse că se desprinse din amorțeală. Pupilele erau dilatate. Îi prinsesem fața în palme. Tremura. Obrajii îi erau înghețațo.

--Uite-te la mine!

--Am-

--Esmil!

--Da!

--Gata. Ești bine. E gata.

--Arggh-

Dinții îi tremurau. Maxilarul era încordat. Îmi dăduse paltonul jos de pe mine.

--Ia asta.

--Nu. Ar—are dantelă.

--Ești în șoc. Ai nevoie de căldură.

--E cu broderii.

--Avem probleme mai mari decât comentariile tale pe vestimentație!

Probabil ceva îi comunicase n privirea mea că va avea paltonul ăsta pe el într-un fel sau altul pentru că îl luase fără să mai comenteze ceva. Tremura atât de tare încât nici nu nimerise mâneca din prima.

--Ce faci?

Mă întrebase.

--Îi iau armele.

--De ce?

--Pentru că am să trec prin sabie pe toți cei care au crezut că îmi pot lua tronul de sub mine.

--Orr-ricum, cu-u plăcere.

Mă rotisem pe un genunchi. Palmasem deja sabia și două pumnale. Luasem și câteva stele.

--Pentru că ți-ai luat așa un timp îndelungat să acționezi?

--Mai bine mai târziu decât niciodată.

Zise cu brațele la stomac. Își ațintise privirea spre îndepărtare. Oare cât de aproape a fost să fie ,,niciodată"?

20.03.2021