Ganduri si sentimente

Departe...

Greseala trebuie iertata, dar nu facuta din nou, nu repetata...
Repararea ei, totodata, nu inseamna ca rana e vindecata...
Exista posibilitatea ca ranile sa ramana deschise, indurerate,
Si orice s-ar spune, amintirile nu pot fi sterse, durerile nu pot fi uitate...
Elanul si avantul de la inceput, si increderea si entuziasmul ce s-au simtit,
Agonia si suferinta le fac sa para fara rost, si totusi sufletul spera la nesfarsit,
Lumina o cauta la infinit, chiar daca mereu se primeste dezamagire...
Atata iluzie spulberata, si dorinte neimplinite...Pentru ce aceasta traire...?

Mirarea e mereu aceeasi si neasteptata cand dezamagirea apare,
Exact cand speranta aparea, si gandul la schimbare crestea inca o data,
Atunci cand sufletul se-agata de-o noua fantasma desarta....

De ce la fiecare raza de lumina, la orice aparitie binecuvantata,
Inima spera iarasi, tanjind dupa iubire?...De ce o singura speranta indepartata
Naruie intr-o clipa tot ce s-a construit ani la rand, tot ce a fost odata...?

Totul la suprafata se tese cu fir de argint, in panza de safir, cu pietre de margaritar stralucitor,
Rece, de gheata speranta, flacara mov, care ascunde cenusa si mocirla din interior...
Eterna nevoie de inca o scanteie care aprinde flacara, totusi, nu dispare...
Cu ce drept e mereu aprins, apoi aruncata sa fie stinsa, cu brutalitate, in mare...?
Un ocean statut de durere si suferinta, fara parere de rau, in care se stinge dorinta,
Taciune si carbune acoperind culoarea, aruncand in disgratie nazuinta...

Aceeasi dezamagire se intoarce mereu, ca un cerc fara sfarsit, ca un triunghi infinit...

Fost-a odata un suflet cu dorinte, dar a fost folosit, ranit, si uitat...
O data, de mai multe ori...mereu a avut incredere, si-a fost distrus, dar n-a renuntat...
Si a crezut mereu in promisiuni, chiar daca erau dezamagiri, minciuni ascunse sub sacru,
Totusi, a crezut...si a fost totul dulce pana cand adevarul a explodat, si a ramas amar si acru...

Ca intotdeauna, a ramas parasit, pustiit, singur si uitat,
A ramas sub catusele sperantei, sub pamant negru al uitarii, ingropat...

A ramas sub focul unei temnite albastre, cu podea de clestar,
Mangaiat de tepii unui buzdugan din portelan si margaritar...

Amintirea unui buchet de trandafiri sangerii, cu tulpini lungi, fara radacini, delicati,
Vartej de sentimente raspandeste, vibrand speranta din nou, in ochii de lacrimi secati...
Umbre se intorc, fiori de gheata se rasfira, dar noua lumina le indeparteaza
Tacerea insa se asterne pana la urma, si sufletul nu mai viseaza...

Iarasi apare o raza de lumina, creste, se imprastie, sufletului in fata-i apare,
Nimicul e inlocuit de raza, de putina lumina, care devine tot mai mare,
Cu fiecare farama de aer, ea se mareste, dar la un moment dat,
Rana se deschide iarasi, caci totul e inghitit si deoparte lasat...
Euforia si lumina, pasiunea si inspiratia dispare, ca intotdeauna, lasand loc unor flori ofilite,
Durerea o inlocuieste, si apar umbre ale unor ingeri cazuti, printre frunze acum ruginite...
Eterna ceata se risipeste, si se vad crengile dezgolite ce-au fost ascunse sub doua fasii de culoare,
Rapite acum de doua pasari negre, vorbitoare, care croncane cu voci metalice, infioratoare,
Ecoul rasunand cu goraza: ,,Viata rost n-are...rost n-are...n-are...Ea dispare...dispare...dispare..."

Si linistea se indeparteaza, ramanand sunetul patrunzator care continua constant,
Iscand in suflet alt ecou...morbid, mormantal, innebunitor...aproape obsedant...

Tainele ce se-ascund in fiecare vorba, in fiecare promisiune...
Oare de ce sufletul nu-ntelege, nu crede cand mintea ii spune...?
Are mereu incredere in orice i se spune, tanjeste dupa siguranta,
Trece cu vederea ca in trecut i s-a distrus orice speranta,
Eterul cuprinde toate sperantele spulberate, dar se pun altele pe balanta...