Ganduri si sentimente

Povestea unui copacel

Ploua afara cu stropi de ploaie reci, de argint,

Si o lacrima usoara ii siroieste incet  pe obraz, temut,

Gandul ii zboara, impletit cu amintiri, cu dor, cu jind,

Catre o poveste care a inceput de demult...

Povestea de cand fata s-a nascut, intr-o zi de vara, de luminescenta,

Cand soarele stralucea pe cer, intr-o caldura colosala, cu o lumina subita,

Cand se juca-n gradina parfumata a bunicii, zambind cu inocenta,

Cand bunicul, fericit, puternic, a plantat un copac pentru nepoata iubita...

Cand fata a implinit 3 anisori, se juca intruna, in toate gasea jocuri, vise,

In jurul copacelului inmugurit isi alerga bunicul, in cercuri nesfarsite,

Radea cu glas cristalin cand ii statea in bratele larg deschise,

Sarea in bratele lui, nu se gandea, naiva, ca-s clipe nepretuite...

Copacelul a facut apoi flori, si fata de-a doctorita se juca,

Bunicul avea mai mult timp, munca si-a terminat,

Si toata ziua, cu instrumente de plastic, dintii ii ciocanea,

Nu s-a gandit nicio clipa, insa, o imbratisare sa-i fi dat...

Copacul a inceput, apoi, sa faca fructe, fata la scoala a plecat,

Isi revedea locul copilariei abia din cand in cand, timpul nu-i permitea...

Dar de cand nu mai venea asa des, ochii bunicilor mai blanzi s-au transformat,

Parul le-a-ncaruntit, privirea s-a incetosat...Parca ceva se schimba...

Cand peste ani a venit iarasi sa isi priveasca al sau copacel, amintindu-si zile ,,mari",

Frunzele verzi s-au ofilit, radacinile erau uriase, scoarta s-a intarit...

Bunicul o privea mai trist, ochii erau din ce in ce mai tulburi, imbratisarile mai tari...

In casa era tot mai liniste, tot mai putina lumina, aproape complet schimbat...

Dupa inca putin timp, fata mergea regulat in casa copilariei sale,

Dar momentele pierdute, clipele din trecut, nu mai putea sa le reintoarca...

Ea retraieste acum numai amintirile unor alergari, unor zile cu soare.

Deoarece copacul se pleaca, fragil, in fata ei, si ea nimic nu poate sa faca...

Se uita acum pe geam cum ploua cu stropi nesfarsiti, noapte fara luna,

Se uita cu dor, si-o lacrima ii mai scapa fierbinte, nestapanita, aluneca, dispare...

Copacul fara frunze, cu scoarta de sticla, a cazut, a fost doborat de furtuna,

Iar ea nu a putut opri nimic, a privit cum cade, cum se ofileste, cu neajutorare...

Momentele petrecute cu cei dragi trebuie mereu pretuite. Sa nu existe ezitare in a ii arata persoanei pretuite sentimentele nutrite pentru ea. S-ar putea ca ocazia sa nu mai aparta din nou...