Gardianul

IX. Iluziile destinului

      Cineva dansează pe clapele unui pian. Mereu mi-am dorit să cânt la fel de bine precum o făcea bunicul... Mi-e dor să-i văd mâinile cum mângâie clapele ca și cum ar fi o femeie. Am ochii deschiși, dar sunt înconjurată de întuneric. Aș putea jura că aud în depărtare cum picături de rouă sau lacrimi se zdrobesc zgomotos de ceva metalic. Încheieturile îmi sunt prinse ca într-o menghină în cătușe, ce mi se adâncesc în carne cu fiecare gest. Strâng din dinți cu putere. Sunetul strident făcut de lanțuri mă scoate din minți. Îmi vine să țip, dar sunt singura pustnică de aici. O lacrimă istovită e singura care îmi mai mângâie sângele închegat. Simt cum totul s-a sfârșit... Tot ce a mai rămas este judecata menirii mele... O adiere rece îmi face pielea să vibreze de frig. Muzica din mintea mea nu mai cântă nici ea. Am rămas aievea... Ochii mi se închid de la oboseală. Mă cheamă somnul cel de veșnic, dar o mângâiere rece mă face să tresar. Aș putea jura că a fost o atingere reală...

     O lumină puternică mă orbește pentru câteva secunde. Încerc să-mi dezmeticesc mintea. Razele ce-mi ating pielea sunt reci. Ceva lipicios se simte sub palmă. Ochii mi se măresc la vederea sângelui negricios de pe palmă. Dau drumul aerului ce a stat preț de câteva secunde în prizonier în mine. Caut un reper pentru a distinge locația în care mă aflu, dar spre nefericirea mea nu pot fi decât prizoniera propriului subconștient; undeva la mijloc între inconștiență și un pas de moarte. Blestematule, măcar mi-ai îndeplinit dorința... Nu sunt moartă, dar nici vie nu mai pot spune că sunt. Trupul mi se află într-o apă rece a unei fântâni fără mari șanse să fie găsit la timp; nu pot decât să-mi reamintesc momentele uitate pentru amărăciunea clipei. Halal gardian!

     Imaginea se schimbă din nou sub privirea mea. Acum stau pe o iarbă, de-o culoare atât de vie de parcă e scoasă dintr-un tablou, iar cerul e pictat la superlativ. Un fredonat încet îmi încântă auzul, dar mie frică să mă întorc pentru că ar putea dispărea. Se aude din ce în ce mai tare, iar odată cu amplificarea simt mângâierea aceea atât de amară încât nu mă pot abține din a plânge. Este atât de reală încât îmi smulge inima din piept. O savurez cu sete chiar dacă știu că este o iluzie.

― Bunicule! cuvântul îmi iese pe gură cu un ton ce sună fals – asemeni curajului meu. Am rămas doar eu, în acest cavou cameleon. Nici spiritele pământene nu se mai aud. Închid ochii cu jale. Un lichid fierbinte îmi străbate obrazul drept. Degete îmi ating firav pielea și zăresc pe vârful lor culoarea macilor. Nu știu dacă mai mare este teama sau frica că totul s-a sfârșit... Privesc atât de atent picăturile ce-mi ajung în palmă încât încep să nu mai văd suficient de clar. Pic în abis. Aud sunetul zalelor ce se izbesc zgomotos de podea o dată cu trupul meu.

― Sunt pregătită să mor... .

― Alexandra Happy, i-ai permis să te doboare, să te facă să cerșești și să te umilești, se aude glasul mustrător al său.

― Ești doar un delir în mintea mea.

În semn de revoltă inima mi se transformă într-o țintă.

― Atunci să-ți dovedesc că sunt aievea, draga mea; răspunde blând mângâindu-mi părul. Palma sa stângă se așează pe zona ce pulsează din cauza veninului, e atât de caldă... Simt cum rana începe să vibreze în mine pornind un rând de convulsiuni. Energia lui este o gură de oxigen.

― Bunicule, ajută-mă! Dă-mi puterea ta! țip zbădându-mă în lanțuri.

     Încuviințează din cap și-mi umple sufletul cu lumină. Arunc o privire scurtă la rănile de la încheieturi; gura mi se usucă când încep să disting simbolurile malefice ce îmi sunt desenate ca niște rădăcini pe piele. Strânsoarea lanțurilor slăbește o dată cu lumina ce-mi tratează rănile. Ochii îi pot ține abia întredeschiși din cauza oboselii pe care o simt.