Gardianul

VII. Veninul Iadului

ALEXA

      Simt cum nervozitatea din sufletul meu avar se amplifică. Rămășițele rămase din Veninul Iadului îmi vuiește prin vene în sens opus. Dacă până acum îmi mânca din aură, acum îmi suplimentează energia ce-mi hrănește aureola. Senzația de sațietate e depășită de mult. Analizez rapid locația cea mai potrivită pentru a mă dezlănțuii, iar aceasta se dovedește a fi înaltul cerului. Îmi fac avânt și mă propulsez rapid în aerul greoi. Mă aflu la o diferănță de cote de circa zece kilometri. În jurul meu se formează o sferă din aura mea albastră. Văd cum iasă din fiecare celulă și se acumulează în bariera ce mă înconjoară. Iese atât de multă încât începe să mă doară. Îmi simt pielea cum este smulsă din carnea vie. Totul se întunecă în fața ochilor mei, iar apoi tot ce aud este cântecul încet din inima Copacului Tristeții. Sistemul meu periferic mi se deconectează de materia cenușie transformându-mă într-o păpușă pierdută într-un neant negru. Sufletul îmi iese din trup. În fața ochilor nu se distinge nimic, orice senzație de orientare este anemică. Subconștientul meu funcționează, dar nu pot să mă cuget.

      Prizonier într-un loc în care nici suflarea nu o văd și nici nu o simt!

      Mă întreb dacă am rănit pe cineva cu explozia mea. Oare ăsta este calea spre lumea de mai apoi? Simt cum sunt zguduită bine la un impact. Oare a fost pământul sau o clădire? Nu pot să-mi dau seama; eliberarea aurei mele m-a trimis într-o comă indusă fără posibilitatea de a mai fi stăpână pe trupul meu. Undeva în depărtare se aude din ce în ce mai pronunțat un ritm necunoscut. Senzația de protecție înflorește cumva în neantul ce mă înconjoară ca un vis gol. O căldură urmează trăirea stranie provocându-mi o senzație de deja vu. O furnicătură se plimbă pe fiecare bucățică de piele ca un zgribulit spre alinare. Încep să devin puțin conștientă de corpul meu și de faptul că nu sunt în drum spre 死(Shi*).

     Sufletul îmi stă în loc când realizez că sunt în brațele cuiva și în apropiere se află cineva suferind. Durerea sa este ca o lamă în inima mea. Xendra! Dau să mă ridic, dar comanda mea nu ajunge la mușchi. Încet liniștea se instaurează din nou în mintea mea. Greutatea mea se lasă pe ceva catifelat și moale. Un pat? Un frig mi se instalează în inimă. Pielea mă doare atât de puternic încât o simt arzând, dar mă bucur de faptul că sângerările s-au oprit și vindecat.

     În zona inimii simt cum ceva îmi cedează din căldura sa, dar și din iubirea sa. Un sentiment atât de rar încât abia îmi mai aduc aminte cum e să simți o îmbrățișare îmbrăcată de inocență. Legătura copacului ne-a făcut surori de blesteme, dar sufletele noastre au găsit o prietenie necondiționată. Atingerea sa ar recunoaște trupul meu și din viam mortuorum**. Simt razele calde ale soarelui cum îmi mângâie pielea sensibilă. Durerea se răsfrânge prin trupul meu ca un fulger pe cerul din Orașul Disperării. Invocarea numelui său îmi adâncește dorul de bandă și a locului unde mă simt acceptată. Îmi doresc să urlu pentru toată durerea pe care o simte corpul meu.

死(Shi)* - cuvânt japonez pentru moarte

viam mortuorum** - traducerea din poloneză pentru drumul morților

      Încerc să-mi deschid ochii și cu greu reușesc să-mi ridic pleoapele ca de plumb. Pentru început văd totul în ceața cauzată de somnul îndelung. Firele din părul de foc al Xendrei îmi gâdilă bărbia. Îi aud răsuflarea liniștită a somnului. Încep să-i mângâi coama neîmblânzită. Sunt secătuită de energie, îmi simt gâtul precum deșertul Gobi. Aura mea nu are suficientă forță să se regenereze singură, am nevoie de Copac... Din puținul rămas aleg să-mi alin durerile pentru a fi mai suportabile. Trebuie să ajung în cel mai scurt timp la ascunzătoare. Privesc pe geamul din dreapta mea și văd ușor în depărtare vârfurile copacilor nemuritori. Mă întreb ce servitor m-a cărat până sus pentru că ar trebui să-i mulțumesc.