Gardianul

I. Copacul Tristeții

ALEXA

        La vârsta de doisprezece ani...

        Picăturile de ploaie sunt singurele care îmi mângâie pielea ca de porțelan, spartă pe alocuri. Rănile îmi pulsează usturător, dându-mi senzația că pot să simt fiecare vas de sânge din corp. Vântul ce adie printre crengile vechi ale copacului îmi amintește că sângerez. Însă nu-mi clintesc nici un mușchi din corp, lăsând ca firicele sângeri să cadă pe mormânt. Îmi strâng genunchii la piept în timp ce mă legăn odată cu frunzele. Ochii mă ustură puternic din cauza lacrimilor ce îmi cutreieră obrajii în continuare. Privirea goală mi-o îndrept spre locul în care te odihnești; dorindu-mi să am puterea de a urla atât de puternic încât să te trezesc.

         Singurele sentimente pe care sufletul meu le mai resimte sunt: singurătatea și dorul față de tine. Amintirea ta, bunicule, devine pe zi ce trece tot mai usturătoare. Mintea mea încă refuză să accepte faptul că dormi în acest mormânt de opt ani de zile. În locul persoanei tale a rămas un gol, care se mărește treptat cu fiecare an... . Singurele voci ce le mai aud în afara profesorilor, sunt ale spiritelor pământene. Toată lumea se comportă cu mine de parcă aș fi o fantomă sau un monstru; nu un înger.

― Să știi că am reușit să-mi ascund aripile de văzul altor îngeri, dar toată lumea se comportă la fel... . Sunt blestemată, indiferent de cum aș arăta. Comportamentul celor din jurul meu este la fel de cumplit, dar îndur... ca să nu-i rănesc, șoptesc către mormânt.

           Îmi ridic privirea către copac, gândindu-mă la faptul că mi-a devenit casă acum cinci ani. Am făcut acest lucru pentru a-mi proteja părinții adoptivi, care au fost buni cu mine; dar faptul că i-aș putea răni inconștient; mă doare. Faptul că mă pot bucura de copac este datorită iubirii tale față de mine. Îmi amintesc atât de limpede prima zi în care mi l-ai arătat, încât mă sfâșie.

            Mă ții strâns de mână, ca și cum ți-ar fi teamă că cineva m-ar putea smulge de lângă tine în orice secundă. În privirea ta se citește precauție, dar nu înțeleg de ce... . Trupul îți vibrează de încordare. Îți întorci privirea la fiecare sunet perceptibil, ca și cum aștepți ca ceva să apară din senin să ne atace. Pașii tăi sunt tot mai grăbiți, încât picioarele mele abia pot să țină ritmul cu al tău. Odată ce trecem granițele ce înconjoară Copacul simt cum sufletul îți răsuflă ușurat, iar eu pot să aud pentru prima dată în viață... liniștea. Te trag de mână cât să te oprești, ca să pot savura acea emoție străină. Te uiți la chipul meu și îmi zâmbești ca semn de înțelegere. Mă minunez de frumusețea locului ce ne înconjoară. Legendele ce fac referire la el, nu cuprind nici un pic din grandoarea sa. O senzație de căldură îmi îmbrățișează trupul făcându-mă să simt cum o conexiune se formează între noi.

― Acasă, spun spre tine.

― Am putea spune că este așa! Copacul este singurul lucru ce ne leagă de adevărata noastră moștenire, iar din cauza asta mulți ne ocolesc. Nici spiritele pământene nu au curaj să treacă de barierele sale; sunt puține cazuri când pătrund, iar acest fapt semnalează un semn de rău augur. El stă aici de la începuturile veacurilor, pentru a ocroti sufletele îngerilor căzuți în cruciade sau de bătrânețe. Magia ce-l înconjoară poate fi pătrunsă doar de oratori sau de blestemați, ca să le ofere protecție în scoarța lui! spune zâmbind cu ochii înlăcrimați.

― Cum adică în scoarța sa?spun confuză.

― Când vom ajunge lângă el îți voi da cheia ascunzătorii sale. An de an, te-a așteptat! spune zâmbind. Ai simțit îmbrățișarea sa transcendentă?

― Da, am simțit-o la fel de caldă precum e îmbrățișarea ta.

        Înaintăm liniștiți bucurându-ne de cântul păsărilor cerești. Glasul lor lin; purtau poveștile străbunilor. Pigmentate în culori vii și diferite simboluri dintr-o limbă uitată, se odihnesc pe ramurile groase ale Copacului. Parfumul florilor negre îmi mângâie nările ca o șoaptă plină de dragoste. Simbolurile din limbile străvechi mă fascinează cu complexitatea lor. Rădăcinile sale se împletesc cu ierburile moi formând niște pătuțuri pentru cei osteniți. Culoarea scoarței sale îmi amintește de părul mamei. Bunicul îmi face semn să fiu atentă la el. Își întinde mâinile către copac și-și închide ochii.

― "Să deschizi ușa, nu e greu

Deschideți inima și-ai să vezi.

Copacul e vrăjit, nu uita!

Ura și ranchiuna nu va intra,

Altfel el se va răzbuna.

Intră cu sufletul curat

Și el va aprecia,

Iar calea ți-o va arăta

Luminându-ți inima." spune lin.

        Un scârțâit se aude slab pentru câteva secunde. În momentul în care se deschid două uși imense; simt cum inima îmi ajunge până în gât de încântare.

― Când voi pleca să fiu alături de străbuni; vino aici ca să mă simți! Aici va fi acasă, dacă vrei! spui gânditor.

         Emoția sfâșietoare de dor îmi acaparează tot mai tare sufletul provocându-mi răni. Ploaia se oprește lin în timp ce fulgerele dansează tenebros pe cer; amintindu-mi de ziua morții tale. Evenimentele mă fac să resimt acele trăiri.

         Disperarea mă face să plâng necontenit, în timp ce te caut. Deschid inconștient aproape ușa ascunzătorii. Te strig cu disperare, prin multitudinea de camere. Fug pe culoare împiedicându-mă în propriile picioare. Contactul dureros cu pardoseala îmi provoacă răni usturătoare, dar aleg să mă ridic și să-mi continui căutarea până în ultima încăpere; m-ai antrenat aici săptămâni bune, pentru a putea suporta durerea superficială. Mă trântesc cu genunchii de podeaua aspră. Epuizarea se resimte încet în fiecare celulă din corpul mic, la fel ca amintirea ta. Ochii îi simt roșii de plâns. Sentimentul din inima mea este de nedescris. Nevoia de alinare face să mă sufoc cu aerul din încăpere.

        O atingere rece se simte peste mâna mea. Tresar și privesc, dar nu e nimeni aici. Acceași atingere îmi mângâie păru, exact cum o făceai tu... .

― Bunicule, spun sfâșiată. Singurul răspuns primit este o briză de vânt rece peste chipul meu. Deschid ochii încet și te găsesc înfățișat înaintea mea. Ești aproape diafan. Mă șterg la ochi ca să mă asigur de faptul că nu e doar imaginația mea.

― Nepoata mea, dragă! se aude cu ecou. Mă ridic cu repeziciune și fug în brațele sale, dar cad dureros cu bărbia de podea.

― Sunt un spirit acum, nu mă poți atinge... . Dar mă poți vedea și asculta.

― Da, spun tristă. De ce a trebuit să pleci de lângă mine? De ce acum? țip printre lacrimi.

― Pentru că așa îmi este scris..., spui fad.

― Atunci șterge și rescrie ca să poți fi lângă mine pentru totdeauna! spun bucuroasă.

― Lucrurile nu merg așa, în cazul meu, dar tu poți să-ți scrii propriul destin! spui cu glasul tremurat.

― Adică? spun confuză.

― La momentul potrivit o să-ți dai seama că nu trebuie să te rezumi doar la ce este scris... , și la ce vei scrie! spui mândru. Trupul tău fantomatic dispare sub ochii mei. Sentimentul greoi ce se instalase în sufletul meu se risipește lăsând loc liniștit și dorului.