Gardianul

XIV. Întâlnire cu soarta

ALEXA

Noaptea se risipește în spatele meu cu repeziciune odată cu locurile în care mi-am plâns neajunsurile încă din copilărie și până acum. Senzația este copleșitoare. Printre copaci se vede cum își face soarele apariția sâcâindu-mi ochii cu razele sale. Lumina ce mă acoperă mă face să mă simt dezbrăcată de suflet lăsându-mă goală de prejudecăți. Nici fantomele nu au curaj să-mi acompanieze călătoria cu batjocura lor; ceea ce mă face să mă simt mai părăsită ca niciodată... Singurul lucru care mă motivează este regăsirea părinților mei... De cât timp mă așteaptă ca să-i salvez din chinurile diavolului...

Simt o privire pe care o recunosc dintr-o mie cum îmi urmărește traseul. În acei ochi ciocolatii nu se mai găsește nici o umbră de căldură... Amărăciunea este tot ce simt sub privirea lui. Îmi folosesc puterile să mă pierd. Trec bariera dintre cete cu o tresărire de inimă. De obicei nu este permisă atât de ușor trecerea fără o invitație. Drumul nu mai arată nici-o direcție... Aud cum vântul poartă o partitură ce mă îndeamnă să o urmez. Nervozitatea ce-mi ținea mușchii pregătiți pentru orice, dispare o dată cu intrarea într-o pădure care-mi zgribulește pielea. Natura ce mă înconjoară parcă este un omagiu pentru a descrie sufletul meu mort. Peisajele se schimbă în urma mea prinzând culoare și viață. O multitudine de imagini mi se derulează pe retină ca și cum ar vrea să-mi amintească cum fusese locul acesta odinioară. Încep să apară și oameni care se bucură de bogățiile ce au apus. La auzul glasurilor inima îmi stă în loc, pentru că sunt ale părinților mei! Îmi ia o secundă ca să înțeleg că ce văd eu sunt de fapt momentele cele mai importante din viața lor și că un blestemat poate avea dezlegare la iubire.

Plâng, dar nu știu dacă din bucurie sau din disperare. Privirea tatei când a cerut-o pe mama nu poate lăsa interpretări pentru altceva în afară de un jurământ etern plin de dragoste. Transa se rupe dintr-o dată devenind totul din nou veșted. Oare cum pot face ca bogăția aceea să renască sub mâna mea... Totul a devenit o amintire a unui vis... Un coșmar... Dacă nu mi-aș fi recunoscut părinții aș spune că locul acesta s-a născut mort...

Cu cât mă afund mai mult în pădurea întunecată cu atât mă simt mai neliniștită. Vântul nu mai vuiește printre copaci, iar toată lumina pe care o blestemasem nu mai pătrunde prin cârdul de crengi goale. Se conturează într-un peisaj luat din cărțile de groază. Imagini haotice îmi apar în fața ochilor încât sunt nevoită să mă opresc. Nu pot distinge realitatea de halucinații. Imaginile din viziunea de aseară mi se derulează din nou în fața ochilor. Îmi mușc buza cu putere pentru a-mi controla valul de neputință și să-mi amintesc că ce văd este trecut.

Se oprește într-un final și îmi dau seama că mă aflu în centrul unui cerc perfect cu marginile arse ale conturului. Înjur cu putere și pornesc mai determinată ca niciodată cu sufletul în flăcări de mânie. Merg orbește până mă trezesc în fața unor porți uriașe pe care le deschid cu furie. Zdrăngănitul lor puternic îi face pe locuitori să iasă afară speriați. Sar de pe motor și îl las să se trântească de pământ. Simt nevoia de a distruge. Îmi văd aura cum iese la suprafață pentru a mă proteja de mine însămi, dar ceva nu este în regulă. Mă simt trasă la pământ de o putere stranie, iar când palmele mele ating pământul o energie întunecată îmi încătușează mâinile de sol. Absorb energia fără să-mi pot da seama de ce simt nevoia de a o extrage. Văd câteva siluete cum mă înconjoară, dar care par a fi stafii. Printre degete îmi răsar plăntuțe. Sunt o marionetă a propriului blestem ce se hrănește hămesit fără să-l pot controla. Parcă am ajuns într-un izvor neobosit de durere care se regăsește și-n aer. Nici măcar la Copacul Tristeții nu se află la calibrul acestui loc. Oare unde am ajuns? Sunt atât de plină cu energie generată de aura încât mi se crapă pielea pentru a intra cât mai mult. Îmi deschid gura să urlu, dar am impresia că nimeni nu mă poate ajuta; însă o clipă mai târziu simt cum sunt trasă brusc în aer și conexiunea se rupe. Sângerarea nu se oprește oricât îmi concentrez energia. O pereche de brațe mă strâng la piept, dar nu pot distinge a cui sunt sau dacă defapt mor...