Gardianul

XIII. Aroganță

ALEXA

       Lumina difuză se revarsă pe chipul meu. Îmi privesc înfățișarea în ecranul telefonului și observ că am redevenit la aspectul meu banal. Corpul îmi tremură de frig. Trupul mi-l împăturesc cu giuvaiere, iar la scurt timp inhalez parfumul Copacului. Energia lui mă mângâie pe răni cu căldură. Lacrimile îmi cutreieră fața când o zăresc pe Xendra dormind pe podeau tare. Cântecul Copacului ne unește mai strâns. O zi prea lungă pentru inima mea...

        Îi cuprind corpul mititel pentru a mă asigura că nu mai are urmele chinului. Pentru prima dată simt că exist cu un motiv! Începe să se miște în brațele mele astfel încât ajunge să mă îmbrățișeze de parcă ar vrea să mă aline ea pe mine, nu eu pe ea. Când îi întâlnesc ochii micului ghemotoc roșcat simt că mă topesc instant. Somnoroasă îmi rostește numele și se afundă mai puternic în brațele mele. A reușit să-mi facă din noapte zi.

― Mă bucur că ți-ai revenit!

― Mulțumesc, dar unde ne aflăm de se aude cântecul acesta sublim? spune cercetând tot ce ne înconjoară.

― Îți urez bun venit în inima Copacului Tristeții, locul rezervat celor mai speciali îngeri din trecut și viitor.

― Și de ce mă aflu aici?

― Pentru că era singurul loc în care știam că vei fi complet în siguranță cât eu am rezolvat niște vipere, dar mai este un motiv pe care probabil nu-l cunoști încă.

― Care? spune confuză.

― Ești unul dintre moștenitorii, ce primesc la naștere ca daruri păcatele lunilor. Eu sunt moștenitoarea Lunii Negre, iar tu ești moștenitoarea Lunii Sângerii. Sângele tău are puterea de a readuce la viață, dar cu un cost. Când vei avea vârsta majoratului pământean vei afla îndatoririle tale.

― Cine este ultimul moștenitor?

― Nu știu, dar este moștenitorul Lunii Recoltei. Conform legendelor este creatoarea vieții.

― Înseamnă că suntem surori? țipă bucuroasă.

― Putem spune și așa. Este timpul să te ducem acasă.

― Da, da trebuie să ne pregătim pentru Festival! spune țopăind.

       Oftez din cap și încuviințez alene. Ne ridicăm de pe podea și pornim spre ieșire. Uitasem complet de faptul că trebuie să particip la eveniment. Corpul meu are nevoie de odihnă după tot ce s-a întâmplat. Nu mi-am mai luat adevărata înfățișare a blestemului de mult... . Chiar dacă corpul meu arată într-o stare excelentă simt cum mă doare carnea de pe oase, dar e de datoria mea să fiu acolo mai ales după ce m-am ascuns atâta timp. Ambientul din încăpere se conturează într-o lumină crepusculară parcă încercând să ne ureze din inimă să avem încredere în noi. Xendra chicotește senină în jocul de raze. În fața noastră se materializează ușa în formă de clepsidră, care este menită să unească generațiile ce pătrund în Sanctuar.

*

       Privesc în oglindă și abia îmi țin dorința în frâu de a rupe rochia de pe mine. O binecuvântez pe Alis în gând pentru faptul că nuanța blestemăției de rochii nu este roz bombon. Mă simt vulnerabilă în ea. Mama cred că ar fi în extaz dacă m-ar vedea într-o asemenea vestimentație. Un ropot de aplauze mă face să tresar. Simt privirea lui cum mă examina din cap până-n picioare. Înghit în sec pregătindu-mi scutul de apărare. Mă întorc cu brațele încrucișate pentru al confrunta, dar acesta își mută privirea rapid. Ridic o sprânceană confuză și-mi dreg glasul. Își mușcă buza de jos stânjenit apoi mă privește în ochi. Emoțiile ce se citesc pe chipul lui și mă fac să-mi doresc atingerea sa.