Gardianul

X. Pierdut între ciocan și nicovală

SANTIAGO

       Am părăsit atât de repede camera pentru a nu face ceva ce voi regreta mai târziu. Cămașa emană în continuare aroma ei ce-mi provoacă o durere pe care o simt la fel de mare ca și prăpastia ce ne desparte inimile.

― Sunt blestemat!

― Doar idiot aș spune eu, dar m-aș jigni pe sine. Hmm, cred că cel mai adecvat epitet este dobitoc! îmi spune conștiința amuzată de situație.

      Pumnii mi se încleștează pe lângă corp de nervi. Nu am starea necesară să mă contrazic. Cu fiecare pas măresc ritmul,mă grăbesc,dar nu fug... chiar dacă mă simt cum aș face asta. Colac peste pupăză simt cum vibrează cu putere telefonul. Scap un murmur plin de sfințenie în timp ce mă chinui să-l scot din nenorociții ăștia de pantaloni strâmți.

― Alo!țip frustrat fără să mă uit la numele persoanei apelate.

― Credeam că te-am educat mai bine de atât fiule! se aude vocea stridentă a tatei. Ce mai moment și-a mai ales....

― Îmi pare rău domnule, spun conform protocolului. Dacă i-aș spune tată ar urma o lungă conversație despre etichetă. Dacă aș auzi în clipa asta pe cineva care vrea să devină prinț, i-aș da din toată inima locul meu... mi s-a acrit de atâtea responsabilități și măști.

― Ahm, să înțeleg că te-ai certat cu Bianca? întreabă neutru. Dacă și-ar da silința ar vedea cât de insuportabilă îmi este acea ființă. Dacă ne-am fi certat sau despărțit aș fi fost cel mai fericit de pe pământ.

― Nu alteță, sunt plecat pe tărâmul interzis.

― Ce treburi te aduc la Copacul ăla? întreabă cu ură în glas.

― Am discutat cu gardianul, despre o misiune!

      De la capătul celălalt se aude un râs zgomotos. Aștept să își potolească criza.

― Acum vorbind serios ce cauți acolo? spune amuzat în continuare.

― Ți-am spus, îi răspund sec.

― Fiule, ultimul gardian a murit cu mai bine de optsprezece ani în urmă... în acea ambuscadă întunecată din timpul Tratatelor, când ți-a luat și...

― Știu tată, poate nu este un gardian regal..., dar are puterea necesară pentru războiul care urmează să vină!

― Despre ce război vorbești?

― Cred, că ar fi timpul să reveniți din cetatea Muzelor. Mătușa încă e în stare gravă, chiar dacă se chinuie să nu o arate..

― Ce a pățit, Aurora! țipă puternic în urechea mea.

― A profitat de plecarea ta și a vrut să o ia pe Xendra de lângă ea pentru a o târî până în iad, dar am reușit să-i alung umbra... . Însă mai târziu s-a întors în lipsa mea și a otrăvit-o cu Veninul Iadului. Singura de față a fost micuța, care a scos la timp Veninul astfel încât nu a putut să-i ajungă la inimă; chiar dacă este jumătate demon nu l-a putut asimila întru totu – a avut noroc că a găsit-o cea pe care nu o consideri ca fiind demnă de gardian. Aceasta și-a asumat toată suferința pentru a o proteja pe ea, chiar dacă era să moară de-a lungul procesului pentru că a rămas fără aură... alte detalii le vei primi diseară alături de regină! spun strict închizănd telefonul.

        Îmi închid pleoapele pentru o clipă de răgaz, dar în fața lor apare doar imaginea ei. Mă simt drogat cu amintirea buzelor. Mă forțez să nu merg înapoi să-i fur sărutul pe care la oprit Xendra, dar nu pot să-mi pierd speranța de a câștiga războiul. Corpul îmi vibrează de neputință. Îmi doresc ce nu pot avea... Inspir adânc ca să-mi calmez impulsurile. Trebuie să-mi concentrez energia pe ce este mai important. Continui drumul spre castel bântuit de iluzii.