Primul volum al trilogiei "Sanctuarul"
Când totul se destramă în jurul tău simți nevoia de a te refugia, dar unde te poți refugia de propriul destin?
Izolată de orice formă de afecțiune caută o cale de a rupe blestemul Sanctuarului. Îns...
În urechi îmi răsună cu putere voci răutăcioase. Caut sursa de proveniență a glasurilor din jurul meu, dar sunt singură în cameră. Senzația de teamă mi se împrăștie rapid în trupul meu mărunțel. O înțepătură aspră îmi străbate inima cu putere încât mă îngenunchează. Mâna mi se încleștează cu putere în zona cu pricina. Încerc să țip, dar nu pot să scot nici un sunet.
― Blestemato! se aude tot mai tare. Disperarea mă cuprinde treptat în întregime. Lacrimile îmi cad inconștient pe obrajii reci. Strâng cu putere pleoapele ca să le opresc, dar este în van.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― Abandonato! răsună usturător în cameră.
― Încetați! țip cu putere. Aud pașii agitați ai mamei, care vin în fugă spre mine. În câteva secunde mă strânge protector la piept. Inima îi bătea la fel de puternic ca a mea. Oare aude și ea, acele voci? Îi este teamă, asemeni mie...
― Ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată . În ochii săi negri i se citește tulburarea din suflet. Trupul ei tremura mai puternic decât al meu.
― Am auzit din nou acele voci batjocoritoare... păreau atât de reale. Am încercat să țip după ajutor, dar nu puteam. Nu înțeleg, de ce doar pe mine mă bântuie... . Mami! Să fie din cauza aripilor mele, spun anevoios.
Lacrimile îmi curg pe chip fără să le mai pot controla. Pe chipul mamei se dădea o luptă de emoții. Învățasem să citesc chipurile atât de bine încât uneori cuvintele nu-și mai aveau rostul. Majoritatea îngerilor se feresc din calea mea, datorită faptului că aripile mele sunt negre. Bunicul nu m-a învățat încă cum să le ascund de vederea altora. Mama își căuta cuvintele în continuare pentru a-mi explica situația, ceea ce este ciudat pentru că are cuvintele tot timpul la ea.
― Dragul meu copil, pentru a-ți explica toate întrebările tale; trebuie să asculți cu grijă cât îți voi citi o poveste, glasul ei era tremurat. Ochii îi sunt goi.
―Bine, spun ascultătoare. Privirea mea o urmărește cu atenție.
Se îndreaptă spre bibliotecă. Se întinde către raftul interzis. Scoate încet o carte mare cu cotorul ros. Arăta ca și cum ar fi avut un mileniu. Scrisul de pe ea este așa de șters încât nu pot să-mi dau seama de nimic. Se așează încet lângă mine pe podeaua din stejar. Razele soarelui ce pătrund prin fereastră îmi mângâie părul sumbru. Își drege glasul pentru a-mi capta atenția, dar aceasta este deja proiectată către ea.
― De ce ai luat acea carte? spun mai mult pentru mine.
― Pentru că în carte asta este istoria semenilor tăi, spune grav.
― Semenilor mei? Nu ai noștri? întreb confuză.
― Alexa, eu nu sunt mama ta naturală..., dar te iubesc ca pe copilul meu, spune cu glas pierdut. Ochii îi înotau în lacrimi. Acum înțeleg de ce sunt singura care are aripile așa...
― Înțeleg..., spun cu glas spart. Spiritele aveau dreptate, sunt o abandonată... Îmi strâng cu putere antebrațul pentru a-mi controla emoțiile.
― Dacă vrei răspunsuri; doar așa le poți afla... .
Dau din cap aprobator. Își trece mâinile în jurul meu și mă așează la pieptul ei. Îmi mângâie părul ca să mă liniștească. Amândouă simțeam nevoia de alinare. În încăpere se lasă o liniște stânjenitoare. Deschide cartea încet, de parcă ar fi pe cale să se destrame. Firișoare de praf se ridică în aer, dându-mi senzația că urma să strănut.
― Te rog, să nu mă întrerupi. Îmi vei pune întrebările la final,bine?
― Da, spun încet.
― În regatul celor nouă cete ale îngerilor, la fiecare o mie de ani, luna devine neagră. Cei născuți în acea noapte au puteri nebănuite. Aripile lor au culoarea smoalei și aura lor este de culoarea oceanelor pământești. Aceștia nu pot fi întemnițați sau comandați, având rang înalt. Puterile lor se trag din tristețe și rănile ce li se deschid pe sufletul lor; deoarece sunt binecuvântați cu blestemul lunii. În jurul lor va dăinui doar nefericire și singurătate. Sunt aleși să fie protectorii regatului, spune cu greu.
― De aceea m-au abandonat, spun mușcându-mi buza de jos cu putere. Sunt una dintre cei blestemați, spun zbătându-mă din brațele mamei.
Nevoia de aer este așa puternică încât îmi dă senzația că mă asfixiez. Văd rânjetele spiritelor pământene ce mă înconjoară. Toți se feresc de mine pentru că pe unde pășesc las doar nefericire. Îmi strâng în pumn pielea din jurul inimii, pentru a alunga durerea sfâșietoare.
― Alexa, nu fugii! țipă mama din spatele meu.
Nu mă opresc, continui să alerg. Picioarele mele nu mai țin cont de faptul că sunt desculțe. Alerg spre singurul loc lipsit de voci. Vocile încep să se audă tot mai încet o dată cu apropierea de ținutul Copacului Tristeții. Granițele lui sunt înconjurate cu vrăji de protecție. Mulți îngeri tremură și la auzul numelui său. Picioarele încep să mă doară; în tălpi resimt tăieturi și sângele cald ce iese prin ele. În timpanele mele răsuflă în sfârșit liniștite. Pe scoarța sa de culoarea mahonului se văd simboluri străvechi ce au culorile din spectrul luminii. Ramurile maiestuoase sunt împodobite cu flori blestemate. Parfumul lor îmi înfundă nările; calmându-mi zbuciumul din suflet. Am nevoie de timp pentru asimilarea informației primite din legendă. Mi-aș dori să locuiesc aici tot timpul... . E singurul loc care îmi dă senzația că sunt un înger normal...
Oboseala psihică îmi face trupul să fie tot mai greu. Mă așez cu grijă pe pătura de ierburi; se întind până pe rădăcinile principale ale copacului, făcându-le mai moi decât patul meu de acasă. Îmi reazăm capul de trunchiul masiv; simțindu-mi ochii cum devin tot mai grei din cauza oboselii. În minte îmi răsună lent un cântec de leagăn, ce mă duce pe tărâmul viselor. Blestemul nu poate să-mi fure și bucuria viselor. Ele sunt singurul portal unde pot să-mi mai amintesc ce înseamnă să fii fericit. Este singura putere după care râvnește inima mea.
