Chiar dacă aveam acel șal foarte lung care aducea oarecum cu un khimar, era insuficient pentru a mă simți pe deplin acoperită. Privirea i se plimba pe corpul meu în timp ce îmi înfrânam cu greu lacrimile. Mâinile strânse una în cealaltă îmi tremurau, iar picioarele, pe care el stăruia prea mult cu privirea, le simțeam ca din gelatina. Am strâns din măsele și am închis ochii, strângând puternic din pleoape pentru a împiedica lacrimile să iasă.
- Cred ca ar trebui să o duci acasă acum, e speriată și epuizată, ii spune femeia, eu continuând să țin ochii închiși și capul plecat. Poate treci pe la mine diseară oricum, continuă ea pe un ton cu câteva octave mai jos, dar bărbatul pare să o ignore.
- Dă-i cârpa aia de eșarfă jos! era autoritar dar calm, perfect calm.
- Nu... îl dai jos acasă. Las-o să plece așa.
- Bai! Vreau să o vad acum! Și nu îmi spune tu mie ce și cum, clar? Acum dă-i cârpa aia jos până nu matur pe jos cu amândouă.
- Ești nebun..., șoptește Natalia calmă, apropiindu-se încet de mine. Ce obții chinuind o biată fată? a continuat, prinzând de legătura șalului dându-l jos. Am scăpat câteva lacrimi apoi nu am mai putut să mi le abțin și pe celelalte izbucnind în plâns în brațele ei.
Mă ținea strâns, iar eu făceam la fel. În bucata de oglinda prăfuită din spatele ei m-am putut vedea. Aveam câteva vânătăi pe obrazul stâng - primise cele mai multe palme- și încă una pe maxilar în partea dreaptă - probabil de la impactul cu podeaua.
Am auzit pași apropiindu-se, apoi i-am simțit mâna pe brațul meu. M-a luat de pe biata femeie pe care o sufocam și mi-am prins fața cu ambele palme. Mi-a analizat un moment vânătăile și și-a trecut degetul mare peste ele, ștergându-mi și lacrimile, apoi și-a ațintit privirea în ochii mei și mi-a șoptit de parcă ar fi fost un mare secret.
- Ești frumoasă!
Mi-am tras capul într-o parte, eliberându-mă din mâinile lui. Nu mai voiam discuția aceea, tot ce voiam era să îmi îmbrac hainele și să plec de acolo. Evident, el avea alte planuri.
- Să plecăm, a spus la fel de nepăsător, îndepărtându-se de mine. Mai pune niște haine, Nat!
- Pe ea sau la pachet?
- Da, mă, pune-le pe ea, pe toate, își dă ochii peste cap și apoi continuă fără ironie, la pachet, normal că la pachet.
Așteptăm un timp pana Natalia pregătește o sacoșă cu haine și i-o da lui. Priveam cu îngrijorare din când în când spre el, nu știam ce va urma, dar știam că nu avea să îmi placă.
Femeia îi dă sacoșa și el o ia cu repezeală, smuncind-o din mana ei delicată. A aruncat o privire piezișă spre mine și mi-a spus calm, degajat și flegmatic, de parcă nici nu aș fi fost îmbrăcată așa cum eram. Sau mai bine spus, așa de dezbrăcată.
- Hai să merge, Ami.
- Dar... cum?
- Cum adică cum? Hai odată, am pierdut destul timp aici!
- Nu pot ieși așa și să las toată lumea vadă pe mine asa.
- Ba poți și o să ieși! Acum hai odată, înainte să mai apuc să protestez sau să spun ceva, el mă apucă de mână și mă trage afară din camera ponosită. M-a târât înapoi în holul cel mare prin labirintul cu haine și părea de neclintit în fata tentativelor mele de a-mi elibera mâna. Plângeam și încercam în zadar să îl opresc.
Am avut un moment de respiro când a fost nevoit să se oprească în fața ușilor, însă privirea pe care mi-a aruncat-o îndărăt mi-a tăiat respirația. Printre sughițuri pricinuite de lacrimile ce nu mai conteneau să curgă, am străbătut parcarea. M-a lăsat lângă mașină, apoi s-a dus pe partea lui pentru a se urca la volan.
