Mă unsesem până la coate cu grăsime în timp ce devoram cam toată mâncarea pe care o făcusem în jumătate de zi, într-un timp record de maxim jumătate de oră. După ce am terminat și am curățat bucătăria, m-am întors la el. Nu mă gândisem prea mult la altele atunci când am mâncat, m-am concentrat doar la cum se simțea gustul ăla oarecum familiar pe papilele mele.
Și ce gust era...
Mă simțeam atât de stingherită fără voalul și fără hainele mele. Nu mă puteam obișnui și gata. Simțeam cum parcă cu fiecare secundă în plus în care el mă privește, sufletul meu mai coboară câte o treaptă micuță către iad, iar asta mă înfricoșa. Simțeam cum mă cuprinde întunericul, iar negura îmi acaparează mintea. M-am așezat pe canapea lângă el. Știam că probabil avea să fie o decizie pe care o să o regret și care o să mă facă să îmi pară rău mai târziu, dar voiam să îi cer puțină alinare, doar puțină alinare pentru sufletul meu.
Candela mea încă lumina pe măsuța din sticlă din fața noastră. Mi-am strâns genunchii la piept și un timp am stat într-o liniște plăcută. Chiar când mă pregăteam să îmi spun rugămintea atent formulată în minte, el a vorbit primul.
- Vreau să te sărut, știi? nu am spus nimic, strângându-mă și mai tare în brațe atunci când el și-a întors capul leneș spre mine și m-a privit cu ceea ce eu am crezut că era indulgență. Nu știu dacă chiar așa a fost, dar nu a stăruit suficient cu privirea încât să îmi confirm sau infirm sentimentul acela, era un om greu de citit, iar eu oricum nu fusesem niciodată bună la asta.
- Tu vrei? a venit o altă întrebare după câteva momente. Nu, nu voiam, dar ce puteam să îi spun? Îl puteam refuza știind câtă bătaie aș putea lua dacă porneam o muzicuță în capul lui? Știam doar cât de mult le place demonilor lui să danseze, mai ales când eu alegeam melodiile.
- Nu, a fot totuși răspunsul meu spus într-o șoaptă.
- De ce?
- Noi nu suntem căsătoriți, am răspuns din nou după un timp în care am formulat corect propoziția astfel încât să înțeleagă perfect.
- Mereu te legi de aspectul ăsta. Știi că... dacă vreau, pot face asta cu forța, vorbea leneș și oarecum seducător, iar în lumina slabă am zărit urma unui zâmbet fugar, dar nu răutăcios.
Din nou am tăcut, neștiind ce să spun sau ce să fac.
- Teoretic vorbind, desigur, a adăugat mult mai amuzat.
- Eu vreau noi să ne căsătorim.
Am vorbit cu fermitate, privindu-l cu coada ochilor până în momentul când el și-a ațintit privirea asupra mea.
- Iar eu vreau să te sărut. Comparând complexitatea chestiilor astea două, aș spune că a mea e mai realizabilă în momentul asta. Teoria ta e pentru viitor.
Mi-a luat un timp să înțeleg ce îmi spunea, vorbea repede și folosea cuvinte grele, dar într-un târziu am înțeles și am putut formula un răspuns.
- Nu vreau.
Fără niciun avertisment sau fără să mai spună ceva, a început să râdă. Râdea cu poftă și dădea din cap nelămurit, dar vizibil amuzat. Înălțându-și sprâncenele s-a aplecat spre candela mea, iar brusc a devenit serios și puțin încruntat, aruncând umbre peste trăsăturile feței lui.
- Cum te mai simți? Te mai doare ceva?
Mi-a luat ceva până să îmi dau seama că mă întreba dacă mi-am revenit după ultima bătaie, dar chiar și așa mi-am permis un moment de uimire. Încă de dimineață a fost deschis și uimitor atunci când mi-a spus numele lui, iar restul conversațiilor nu au fost nici ele chinuitoare. Momentele tensionate au fost când mi-a dat alte haine și acum, când a vorbit despre sărut, în rest totul a fost lejer și mă gândeam că el chiar făcea eforturi pentru asta.
