Eram într-o stare de liniște cu mine însămi. Mă simțeam cumva în largul meu în bucătărie. Puteam să mă exprim așa cum simțeam nevoia, să gătesc era clar una dintre pasiunile mele.
Spălam o ceșcuță de la cafea, iar detergentul de vase făcea mulți bulbuci care mă amuzau. Cuprinsă de frenezie, mi-am desprins eșarfa astfel încât să îmi descopăr fața și, ridicând mâna stângă plină cu spumă, m-am întors rapid într-o parte și am suflat cu toată puterea, pe față apărându-mi un zâmbet uriaș.
Zâmbetul mi s-a risipit rapid când i-am văzut ochii înschiși, încruntătura dintre sprâncene și spuma albă împrăștiată peste tot pe fața lui. M-am panicat. Am făcut un pas în spate, ducându-mi mâna la piept, gata să îmi protejez gâtul în caz că ar fi încercat să mi-l rupă. Spuma împrăștiată începea să se desprindă de fata lui încă foarte încruntată, direct prin barba nerasă, iar buzele i se curbaseră într-un zâmbet ofticat.
A oftat și a luat prosopul de bucătărie pus lângă chiuvetă. Și-a șters încet fața și apoi mi-a vorbit, lăsând prosopul înapoi.
- Raymond.
- Poftim?
- Așa mă cheamă, Raymond. M-ai întrebat noaptea trecută, mi-a spus și cu asta s-a întors și a plecat la fel cum a venit.
Am rămas surprinsă neștiind ce să cred despre ceea ce tocmai se întâmplase. Raymond. Nu m-aș fi gândit, numele lui m-a tulburat totuși într-atât de tare încât am simțit nevoia să abandonez pasta de susan pe care voiam să o fac și să mă retrag undeva să pot medita. Dar în fond, la ce mă puteam gândi? La motivul pentru care îmi spusese numele? Îi părea rău pentru noaptea precedentă sau doar a considerat că ar fi fost mai ușor pentru el ca eu să îi știu numele?
Am ramas totuși în bucătărie, terminându-mi treaba și ocupându-mi următoarele câteva ore cu tot felul de lucruri mărunte. El nu coborâse la masă, dar nu puteam spune că îmi părea rău, atâta doar că începea să îmi fie foame. Ignorând chiorăitul mațelor mele și asigurându-mă că bucătăria era curată, am urcat scările spre dormitor. Simțeam nevoia să mă relaxez și să fac ceva care să îmi amintească de casă. Îmi era tare dor de palatul meu și mai ales de mama mea.
Cu intenția de a face o candelă care să îmi aducă puțină lumină de acasă, am deschis ușa încet cu un scârțâit discret. Din păcate, el era în cameră, iar eu eram oarecum prinsă în cursă. Am închis ușa după mine și am continuat să stau acolo, neștiind ce să fac. El era un munte de om cu o construcție masivă și foarte, foarte intimidantă. Privea pe fereastra acoperită de perdele fine și albe în timp ce vorbea la telefon. Nu auzeam ce spunea, fiind în cealaltă parte a încăperii, dar părea încordat și nervos. Atunci când am intrat și-a întors puțin capul, m-a privit și asta a fost tot. Nu știam dacă acela era un semn că ar trebui să plec, să rămân sau să fac ce am venit să fac. Plimbând gândul acesta prin minte, am rămas acolo până și-a sfârșit conversația și a băgat telefonul în buzunar.
- Ce vrei? m-a întrebat, întorcându-se cu fața spre mine și făcând pași scurți și neatenți în timp ce își aprindea o țigară.
- Valiza, am răspuns, sperând că nimerisem cuvântul. S-a uitat scurt la mine, apoi și-a coborât ochii iar pe țigară și a aruncat bricheta pe măsuță. Fără să îmi spună ceva, s-a apropiat de dulap și, deschizându-l, a pus mâna pe niște bucăți de material la întâmplare și le-a aruncat la picioarele mele.
- Mergi în baie și schimbă-te cu astea, mi-a zis făcând un semn vag cu mâna și așezându-se pe canapea. A dat scrumul în scrumieră, lasându-se pe spătar fără să mă privească.
