Undeva pe parcurs, firul mi s-a tăiat și nu am mai știut de nimic. M-am trezit în patul imens din încăperea albă pe care o știam deja destul de bine. Era noapte, dar aveam impresia că dormisem mai mult decât părea. Trecuse o noapte și o zi în care nu am știut de mine.
Hainele prăfuite erau încă pe mine și un junghi m-a izbit între coaste atunci când am încercat să mă mișc.
Atașat de braț aveam un plasture care ținea conectat la mâna mea un tubuleț prin care se scurgea un lichid transparent dintr-o pungă agățată de o tijă metalică și înaltă. Am renunțat la a mai încerca să mă ridic atunci când am văzut că durerea se intensifică și nu dă semne că ar vrea să dispară.
Eram flămândă, iar buzele îmi erau uscate și crăpate, în plus, aveam nevoie urgentă la baie și o nevoie și mai urgentă de un duș. Mi-am reglat respirația și am închis ochii, așteptând. Ticăitul limbilor ceasului de pe perete răsunau în liniștea din cameră, iar eu număram secundele, așteptând să treacă timpul. După aproximativ jumătate de oră am pierdut șirul, însă puțin timp mai târziu ușa s-a deschis scoțând un scârțâit discret.
- Mai trăiești? i-am auzit vocea severă și disprețuitoare, apoi sunetul bocancilor săi lovind parchetul.
Am gemut drept răspuns, iar el a țăcănit disprețuitor din buze, de parcă nu ar fi așteptat răspunsul acesta.
- Nora, strigă și atunci când deschid cu greu ochii vad o femeie subțirică și sprintenă intrând pe ușă. Lumina puternică m-a silit să închid ochii și să îi deschid cu moderație pentru a mă obișnui.
- Hei, ești bine? îmi spune bruneta cu o față dulce de copil și cu grijă, mângâindu-mi părul. Am afirmat cu greu simțind cum mușchii gâtului mă dor din cauza înțepenelii.
- Ce are? Moare? femeia și-a ridicat ochii albaștri și sclipitori și s-a încruntat la el. Eu simțeam cum pierd toată nădejdea, deja mă simțeam foarte rău, iar faptul că el tot lega persoana mea de cuvântul moarte mă făcea să vreau să mă obișnuiesc cu ideea.
- Nu moare, îi e corpul amorțit, iar asta o face să aibă dureri mai mari. Trebuie să se mai miște puțin să îi circule sângele. Vino, draga mea. Lasă-mă să te ajut, a spus blând și prinzându-mi umărul cu fermitate, m-a ajutat să mă ridic puțin cât să îmi aranjeze perna mai sus la spate și astfel să stau mai ridicată. Mă durea tot, fiecare mușchi în parte.
- Sete, a fost primul cuvant pe care am reușit să il spun și, am avut ghinionul să mă uit în direcția lui atunci când am făcut-o.
El avea privirea într-un punct fixat undeva și încruntată, iar când m-a auzit o sclipire fugară i-a străbătut privirea, reducându-i încruntătura și făcându-l să își întoarcă atenția spre mine.
Nu a durat mult, însă reacția lui mi-a dat curaj. M-a făcut să cred că îi pasă de mine chiar și pentru puțin timp.
Văzuse că îl observasem, iar acest lucru nu îi convenea. S-a întors pe călcâie și a mormăit înainte să iasă din cameră.
- Repar-o... Îmi e datoare.
Nora mi-a dat un pahar cu apă pe care l-am băut pe nerăsuflate sub privirile uimite și pline de milă ale femeii. După ce m-a mai întrebat ce mă doare și după ce mi-a apăsat unele zone, mi-a adus să mănânc. Am mâncat în câteva minute deși mă tot admonesta. Spunea că o să mă doară stomacul, dar după foamea aceea nu cred că se putea mai rău. Am adormit apoi, nici nu știu când. Am ținut-o așa cam patru-cinci zile. El venea uneori și se "interesa" de starea mea după care îmi arunca o jumătate de privire și pleca.
