Suflete pereche

Semnele Întunericului

Evelyn Johnson

Ajunși la Hogwarts, ne grăbim să ajungem în Sala Mare pentru a lua cina. Mâncăm în liniște, ceea ce mi se pare nefiresc de neobișnuit, așa că îmi ridic privirea din farfurie, studiindu-mi cu atenție prietenii.

Draco își mestecă tăcut pastele cu sos roșu, privindu-și absent farfuria care se golește. Bryan pe de altă parte, privește pe cineva cu interes, căci ochii săi analizează sala și se opresc undeva nu departe de masa noastră.

Întorc capul, și urmărindu-i privirea, ochii mei ajung deasupra lui Harry Potter, Hermoine Granger și a lui Ron Weasley.

Când privirea mea și a lui Harry se intersectează mi se pune un nod în stomac, așadar mă întorc la loc, privindu-l din nou pe Bryan. Pentru un moment ochii prietenului meu lucesc cu o satisfacție ciudată, de parcă ar fi mulțumit. în privirea lui se poate citi clar dezgustul, deci confuzia și totodată curiozitatea pun stăpânire pe mine.

Aș vrea să îl întreb de ce îi privește în acel mod, însă decid să îmi termin mâncarea, convinsă că oricum nu îmi va spune nimic.

-Hei, Johnson!

Vocea enervantă a lui Allan mă scoate din gândurile mele, aducându-mă cu picioarele pe pământ.

Îmi dreg glasul.

-Te pot ajuta cu ceva?

Bryan clipește de mai multe ori, de parcă vocea lui Allan l-ar fi scos și pe el din transă. Draco își lasă furculița jos.

Allan îmi zâmbește.

-Chiar poți. De fapt, cred că tu, draga mea, ai rezolvarea la toate problemele mele.

Îmi ridic o sprânceană. Înainte să pot răspunde, Draco se apleacă înainte, vorbind pentru prima oară de când am ajuns.

-Mi se pare mie sau te dai la gagică-mea?

-Cred că-

-Mai ales după ce ai făcut în seara aia, în camera comună. Nu îndrăzni nici măcar să te uiți la ea, ori jur că îți rup toate coastele, una câte una și ți le bag pe gât. Ai înțeles?

Allan își înclină capul într-o parte.

-Mai vedem noi, domnule prefect, îi răspunde.

Draco pufnește.

-Nu o să mai vezi nimic, pentru că o să îți scot ochii dacă te mai uiți o singură dată la ea. Și țin să menționez că sunt om de cuvânt, eu îmi respect întotdeauna promisiunile.

-Nu ai îndrăzni, mârâie Allan.

Blondul de lângă mine rânjește.

-Crezi că îmi pasă de regulile lor idioate sau ce? Crezi că mi-e frică?

-Cred că ești un laș, spune Allan, ridicând din umeri.

-Atunci dacă sunt așa de laș, vino în Turnul Astronomic diseară, la miezul nopții. Să terminăm asta odată.

Allan Wilson încuviințează și se ridică de la masă, dispărând pe coridor.

-Ce bou!

Bryan își freacă tâmplele, gânditor.

-Doar nu o să mergi! pufnesc, schimbând o privire îngrijorată cu Bryan.

-Eu l-am provocat, îmi răspunde Draco pe un ton categoric.

-Vin cu tine.

Blondul își ridică privirea spre prietenul său.

-În niciun caz.

-Nu era o întrebare, Draco.

-Atunci vin și eu, mă bag, încercând să îi conving.

-Nu! strigă amândoi la unison, făcând câțiva elevi să ne arunce priviri încărcate de nedumerire.

-Tu nu vii. E prea periculos, îmi răspunde Bryan, ceva mai calm de această dată.

-Dar nu îmi e frică de el. Cât sunt cu voi nu poate să îmi facă-

Draco își ridică mâna, făcându-mă să mă opresc din vorbit.

-Nu mergi.

***

Draco Malfoy

La doisprezece fără zece pornesc împreună cu Bryan pe coridoarele pustii ale școlii. Ajungem în fața Turnului Astronomic la doisprezece fix și urcăm, fără nicio ezitare.

O siluetă se sprijină de balustradă, cu spatele la noi.

-Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să vii, vorbesc, făcându-l pe Wilson să se întoarcă cu fața la noi.

-Trebuie să recunosc că nu sunt deloc surprins că ți-ai adus amicul cu tine. Am avut dreptate când te-am făcut laș.

Rânjesc.

-Vezi tu, asta nu e tocmai adevărat, îi răspund. Oricât de mult mi-ar plăcea să îți dau o mamă de bătaie, nu pentru asta am venit. Asta mai poate aștepta.

-Hmm, atunci pentru ce? întreabă, apropiindu-se de mine.

Îmi ridic mâneca robei, dezvăluindu-mi tatuajul cu Semnul Întunericului. Îi ia câteva secunde să îl distingă prin întuneric, însă când în cele din urmă reușește, face un pas înapoi.

Bryan îmi repetă gesturile, iar Wilson nu mai trebuie să se apropie ca să știe că pe mâna prietenului meu se află același lucru.

-Interesant, murmură cu tremur în glas. Deci voi doi...cine ar fi crezut? Chiar sunteți în armata lui Știți-voi-cine?

Nu cred că așteaptă un răspuns, și chiar dacă e așa, oricum nu îl primește. Îmi acopăr semnul.

-Deci...cum ar trebui să procedăm? îl întreb pe Bryan.

Prietenul meu clatină din cap.

-Știi deja părerea mea.

-Așa este, încuviințez. Dar o să îl las să plece doar cu un avertisment. Oricum avem probleme mai importante decât el.

Wilson își îndreaptă spatele când mă întorc din nou spre el.

-Uite cum facem. Te las în viață, dar nici măcar să nu te gândești să te uiți la Evelyn. Altfel, vei muri în chinuri groaznice, o să mă asigur de asta. Ai înțeles?

-Da, șoptește, neîncrezător.

-Bun.

 Ochii îmi sclipesc de satisfacție în timp ce cobor scările Turnului Astronomic alături de Bryan, îndreptându-ne spre camera comună.