Suflete pereche

Ultimul Mortivor

Evelyn Johnson

După ce petrecem câteva momente în tăcere, Bryan își drege glasul.

-Am primit o scrisoare.

Văzând că nimeni nu comentează, continuă.

-E...de la Lordul Întunecat.

Ne așezăm pe o bancă din apropiere iar Bryan scoate din robă o hârtie mototolită.

-Pentru tine, îmi zice el, întinzându-mi-o.

Mă uit cu nedumerire la Draco iar el încuviințează. De ce mi-ar adresa Voldemort o scrisoare? O desfac și o citesc în grabă, simțind pământul fugindu-mi de sub picioare. Dacă nu aș fi stat jos, aș fi căzut de mult.

Îmi scot bagheta, rostind un singur cuvânt.

-Incendio.

Scrisoarea se face scrum în mâinile mele și îmi șterg lacrimile, expirând zgomotos.

-De ce? șoptesc eu. De ce eu?

Draco își pune mâna pe spatele meu, desenând cercuri mici.

-Are o armată întreagă și totuși el mă vrea pe mine. De ce?

Bryan clipește de mai multe ori, parcă încercând să-și alunge lacrimile.

-Cred că...poate...i-ai trezit interesul la întâlnirea de la conac.

Îmi cobor privirea.

-Nu pot să mă alătur lui, șoptesc.

-Eve-

-Știu Draco! Va încerca să mă omoare!

-Și o să reușească, Evelyn! a spus Bryan, închizându-și ochii pentru o secundă. Trebuie să...accepți.

-Nu! am strigat.

Draco îmi ia mâinile în ale sale.

-Uite ce e. Nu e alegerea ta. Nici noi nu am avut de ales.

-Întotdeauna ai de ales, insist. Eu aleg să nu fiu de partea lui. Aleg să fiu cu cei buni.

Bryan oftează.

-Nu cred că există ,,cei buni'' aici, Evelyn. Toată lumea are sânge pe mâini.

Scutur din cap.

-Nu pot să-

-Domnișoară Johnson!

Profesorul Severus Snape apare de nicăieri, făcându-mă să tresar și să mă mut mai aproape de Draco pe bancă. Blondul își încolăcește o mână în jurul meu, trăgându-mă la pieptul său.

-Am să te rog să ăăă...vii cu mine. Mă tem că nu suferă amânare.

Trag aer în piept.

Mă ridic de pe bancă fără tragere de inimă, sigură că mă îndrept spre propria moarte. Băieții sunt gata să ne urmeze, însă Snape își ridică mâna, oprindu-i.

-Rămâneți aici.

Se întoarce pe călcâie, și cu pelerina fluturând, părăsește în grabă terenurile castelului cu mine pe urmele lui. Intrăm în castel și hoinărim o bună bucată de vreme până să ajungem în clasa de poțiuni. Imediat ce intru, profesorul trântește ușa grea din lemn.

-Ia loc, mă îndeamnă.

Fac întocmai, așezându-mă cât mai departe de el. Din păcate strategia mea nu funcționează, din moment ce Snape se așează în banca de lângă mine, scoțându-și bagheta.

-C-ce faceți?

Își drege glasul.

-Așa cum mă așteptam, Malfoy și Miller nu au reușit să îndeplinească simpla sarcină de a te face parte din armata noastră. Așa că o voi face eu.

Un fior mi-a străbătut șira spinării.

-Întinde mâna.

-Dar-

-Mă tem că suntem în criză de timp. Vom lăsa discuțiile pe altă dată.

Văzând că nu reacționez, îmi ridic mâneca, îndreptându-și bagheta spre mâna mea.

-Vă rog, eu nu-

Începe să rostească o incantație ciudată și acesta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să cad pradă unui întuneric nesfârșit.

***

Aud vocile îndepărtate a două persoane și deschid ochii, încercând să mă obișnuiesc cu lumina. Îi disting pe Draco și Bryan lângă mine, certându-se. Draco îmi ține pe frunte o compresă cu apă rece.

-Ce..., încep dar glasul mi se stinge. Ce s-a întâmplat?

Băieții se opresc din vorbit și se întorc să mă privească. Zâmbesc amândoi de îndată ce văd că m-am terzit.

-Bună dimineața și ție, Bryan mă mângâie pe obraz.

-Cât am dormit? întreb, ridicându-mă în capul oaselor. Atunci observ că sunt în dormitorul lui Draco, unde locuiește singur, căci e prefect.

-Două zile, răspunde blondul.

Fac ochii mari.

-Și cum...cum am ajuns aici?

Draco îmi îndepărtează o șuviță de păr de pe frunte.

-Te-am cărat, cum atfel?

Îmi trec mâna dreaptă peste încheietura celei stângi, văzând tatuajul. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, dar o șterg repede.

-De ce vă certați? îi întreb pe cei doi prieteni.

-Nu e important, Bryan îmi răspunde aproape imediat. Odihnește-te.

-Nu. Am dormit două zile, îmi ajunge. Acum o să mergem cu toții în camera comună și o să îmi povestiți tot, îi anunț, coborând din pat. 

Mă aștept să protesteze sau să încerce să mă oprească, dar mă urmează în tăcere, pe scări, spre camera comună.