Suflete pereche

Din nou acasă

Evelyn Johnson

Drumul spre gara Hogsmade e lung și plictisitor. Zăpada scârțâie sub roțile grele ale trăsurilor trase de caii invizibili. Ramurile grele ale copacilor bătrâni atârnă până aproape de pământ din cauza greutății zăpezii ce s-a așternut peste ele.

-Pot să îi văd, spuse Draco.

-Ce?

-Caii. Cei care conduc trăsurile. Thestralii.

-Dar asta înseamnă că-

-Am văzut moartea, da. De mai multe ori chiar.

Bryan rămâne tăcut, de parcă ar fi știut asta deja. De parcă ar știi ceva ce eu nu știu. Oare chiar știe? Nu realizez că mă holbam la el, decât atunci când facem contact vizual. Îmi mut privirea în poală, rușinată.

Ajungem la gară.

Vopseaua roșie a expresului de la Hogwarts abia mai este vizibilă sub stratul gros de zăpadă ce s-a așternut deasupra ei.

Coborâm din trăsuri și după ce ne luăm cuferele, urcăm în tren. Intrăm într-un compartiment gol și ne facem comozi, ca de obicei.

-Aveți planuri vacanța asta? ne întreabă Bryan, ascunzându-și bagheta în ghiozdan.

-De fapt, nu chiar. Eve o să stea la mine.

-A, corect, scrisoarea. Aproape că uitasem.

Trenul se zguduie, și cu un șuierat, pleacă de pe loc.

Petrecem câteva minute în tăcere, castelul Hogwarts pierzându-se printre munții înzăpeziți.

Îmi dreg glasul.

-Deci...care e treaba cu Harry Potter? De ce sunteți așa de porniți împotriva lui?

Draco și Bryan schimbă priviri neliniștite, de parcă ar știi ceva ce eu nu știu.

-E pur și simplu insuportabil, se justifică Bryan.

Draco rămâne tăcut.

-Da, dar trebuie să fie un motiv pentru care îl urâți, nu?

Draco Malfoy

*flashback*

-Deci este adevărat, atunci. Ce spuneau în tren. Harry Potter a venit la Hogwarts. Eu sunt Malfoy. Draco Malfoy. 

Băiatul roșcat din stânga lui Harry Potter chicotește.

-Crezi că numele meu este amuzant, nu? Ei bine, nici nu trebuie să-l întreb pe al tău. Păr roșu și o haină la mâna a doua? Trebuie să fii un Weasley. 

Mă întorc spre Harry din nou.

-Vei afla în curând că unele familii de vrăjitori sunt mai bune decât altele, Potter. Nu vrei să te împrietenești cu cele greșite. Te pot ajuta.

Îi întind mâna.

-Cred că pot decide și singur cu cine stau, îmi răspunde, întorcându-mi spatele și plecând în sus pe scări.

*end of flashback*

-E din cauza unei întâmplări din anul întâi, spun.

-Ce întâmplare? insistă Eve.

-Am vrut să mă împrietenesc cu el și m-a refuzat, ba mai mult mi-a întors spatele. M-a făcut de rușine în fața întregii școli. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să mă sfideze așa cum a făcut el în ziua aceea.

-Deci este vorba despre orgoliul tău.

-Nu nu mai despre asta.

-Mda, sigur.

Evelyn își aruncă privirea pe geam, încrucișându-și brațele la piept.

-Hei, nu e vina lui. Nu a greșit cu nimic! îmi ia Bryan apărarea. Potter a fost cel cu orgoliul mare, nu Draco.

Pufnește.

Dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de ea, chiar și Bryan, și s-ar fi comportat astfel cu mine, i-ar fi părut rău.

Se aude zgomot pe coridor.

-Ce e asta? întreabă Bryan.

Dau din umeri.

-Merg să verific. Revin imediat.

Deschid ușa compartimentului, pășind pe coridorul îngust al trenului. Înaintez, oprindu-mă în dreptul unui vagon necompartimentat. Mai mulți elevi din casa Ravenclaw se joacă cu o minge fermecată, care sare dintr-o parte în alta, prin vagon. Pe barba lui Merlin!

-Asta e confiscată! strig, prinzând mingea. Nu mai faceți gălăgie!

Le aud protestele, dar puțin îmi pasă. Mă întorc în compartimentul nostru.

-Unde e Eve? întreb, rămânând în picioare.

-Cred că a plecat la baie. Hei, ce era cu zgomotul ăla?

-Cum adică, crezi?

-Nu a spus unde se duce. A plecat imediat după tine.

-Oh la dracu, mormăi. Ține asta! îi arunc mingea și ies din nou pe coridor, în căutarea lui Evelyn.

Ajung în fața băii și bat la ușă. O dată. De două ori. Nimic.

-Evelyn! strig. Evelyn, știu că ești acolo, deschide ușa și hai să vorbim!

Bat din nou.

-Evelyn, nu te mai comporta ca un copil de cinci ani! Deschide naibii ușa sau intru peste tine!

Mai multe bătăi în ușă.

-Evelyn!

Mai bat de câteva ori, apoi intru. Nici urmă de ea. Nici urmă de Evelyn.

-La naiba!

O apuc înapoi pe coridor, spre compartimentul nostru, dar mă ciocnesc de cineva.

-Uită-te naibii pe unde-

Mă opresc când realizez cine este.

-Eve! Ce dracu faci? Unde ai fost?

-Ce e cu tonul ăsta? întreabă, începând să meargă.

-Te-am căutat peste tot! Cum ai putut să dispari așa, fără să spui unde pleci?!

-Ești mama sau ce? Pot să merg unde vreau, când vreau.

-Evelyn!

Se oprește, întorcându-se spre mine.

-Ce?

O apuc de încheietură, trăgând-o aproape de mine.

-Am fost îngrijorat! 

Oftează.

-Încerc să am grijă de tine, dar nu îmi faci misiunea deloc ușoară. 

-Îmi pare rău, bine? Evelyn se întoarce pe călcâie și intră în compartiment, lăsându-mă singur pe coridor.

***

După alte câteva ore de mers, ajungem în sfârșit în Londra. Eu și Evelyn coborâm din tren și ne salutăm părinții, luându-ne rămas bun de la Bryan. De la cearta noastră din tren, nu ne-am mai adresat niciun cuvânt tot drumul.

-Păi cred că asta-i tot! spune mama, bătând din palme. Ne vedem la Crăciun!

Mamele noastre se mai îmbrățișează odată și tații dau mâna.

-Voi nu vă luați rămas bun unul de la celălalt? întreabă mama lui Eve, surprinsă de faptul că nu am vorbit unul cu altul deloc de când am coborât din tren.

-Ba d-

-De fapt, ne-am luat deja rămas bun, mă întrerupe Evelyn, forțând un zâmbet.

-Oh, foarte bine atunci, ne vedem la Crăciun. La revedere!

În timp ce o urmăresc îndepărtându-se alături de părinții ei, o tristețe fără margini pune stăpânire pe mine.