Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Alarma enerventă a telefonului mă trezește ca din morți și asta doar din cauză că visam atât de frumos... Așa că iată întrebarea mea pentru ziua de astăzi: de ce totul e mai bine în vise, decât în realitate?
Acolo sunt fericită. Liniștită, plină de energie pozitivă și înconjurată de iubire sau oameni ce mă iubesc. Asta pe când în viața reală se întâmplă exact opusul. Aici simt de parcă totul ar fi împotriva mea. De la liniște la energii și de la privirile oamenilor, la stările de spirit ale acestora.
Obosită, casc și cobor la marginea patului. Imaginea din vis cu mine și Stefan sărutându-ne nu-mi iese nicicum din minte, așa că zâmbesc chiar și fără să-mi propun asta. În aceste secunde, simt că el e singurul meu punct ce mă menține puternică și nu mă lasă să cad... Singurul meu sprijin real.
Îmi îndrept spatele și cobor din pat îndreptându-mi încet pașii spre baie, singurul loc ce mă poate readuce la viață înaintea ta, șatenule. După tabieturile ce nu durează mai mult de jumătate de oră, intru înapoi în cameră și-mi aleg rapid ținuta pentru astăzi.
Cum astăzi liceul nostru împlinește 100 de ani de la înființare, cursurile noastre vor fi înlocuite de o frumoasă petrecere și activități extrașcolare, precum și de binefacere pentru copiii orfani. Așa că o să-mi aleg o rochiță neagră, mulată și o să-mi prind o agrafă în păr.
Singură apoi deoarece Jared iarăși a plecat fără să mă anunțe, pornesc într-un ritm meditativ spre școală. Cum e posibil ca fratele meu, singurul care ar fi trebuit să nu-mi întoarcă spatele, îmi face asta? Cum se poate ca eu să trăiesc două emoții atât de diferite, cu doi băieți atât de importanți și diferiți din viața mea? Nu știu.
Iau cotitura străzii trecându-mi mâna prin părul strâns la spate într-o clamă și o văd pe Claire. Calcă apăsat spre curtea liceului și se comportă de parcă cuvintele noastre din ziua anterioară încă i-ar răsuna în urechi, fapt ce nu-mi face creierul decât să se gândească din nou că am greșit.
Pentru o secundă am intenția de a o ajunge din urmă și a mă scuza pentru ieri, dar ceva mă-mpiedică. Ceva în interiorul meu îmi spune că și ea, la fel ca toți ceilalți mi-a ascuns ceva atât de grav ca puterea de care ne-a vorbit. Așa că mă opresc și aleg s-o urmez în tăcere, chiar și cu riscul de a fi observată.
Dar nu mă vede, ceea ce e bine pentru mine. Nu? Zâmbesc în sinea mea și-naintez tăcută imaginându-mi o versiune diferită față de cea de ieri în care să-i fi spus ce i-am spus sau în care să fi reacționat diferit și atunci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar nu mă voi lega astfel de iluzii, căci acestea sunt cele mai dure coșmaruri pe care și le poate crea cineva.
— Lena, așteaptă! aud brusc și mă opresc, putând-o observa pe mulatră cum mă ignoră pășind din ce în ce mai alert.
