Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Alături de Stefan, pășesc în curtea aglomerată de elevi agitați cu diverse ocupații fiecare. Zâmbesc și mă simt bine, o emoție pe care o reîntâlnesc după atât de mult timp dar care însă dispare rapid de pe fața mea atunci când îl revăd stând în același loc dintotdeauna.
Înconjurat de aceeași băieți mitocani, drogați și violenți din liceul nostru, neînțelegând nici măcar acum, în al nouăsprezecelea ceas ce vede la ei de stă în preajma lor. Mă opresc de parc-aș fi înțepenită locului și privesc bucuria ce se citește pe fața fratelui meu, simțindu-mă... confuză. De ce cu ei totul pare atât de ușor?
De ce nu trebuie să se comporte diferit cu ei, față de cum era în trecut? De ce se comportă urât doar cu mine? Ce au ei, niște străini și eu nu am? Doar eu sunt..., iar atunci cuvintele lui în care mă anunța că nu suntem frați mă lovesc dur direct în piept, asemeni unei mașini de mare tonaj ce își pierde echilibrul pe șosea.
— E totul bine? aud brusc, tresărind atunci când mâna șatenului se poziționează îngrijorată pe umărul meu atrăgându-mi atenția concentrată pe fratele meu.
— Da, eu..., mint cu nerușinare, neștiind ce să spun, însă el mă întrerupe.
— Ești sigură, Elena? Nu pari a te simți..., spune el, așa că-i afișez rapid cel mai fals și prefăcut din zâmbetele pe care le dețin.
Pentru a fi sigură că mă ascultă și crede în același timp, îi agăț încheieturile cu mâinile amândouă și înaintez spre el, urcându-mi mai apoi palmele pe fața lui. Pentru o secundă, uit toate necazurile care m-au înconjurat pe o perioadă atât de mare fără el în viața mea și expir zgomotos aerul din plămâni.
— Acum mă simt mai bine, zic privindu-l în acei ochi verzi strălucitori, care par în sfârșit a crede în ceea ce rostesc buzele mele în contradicție cu inima care bubuie ca o nebună de parcă ar vrea să-mi iasă din piept și să-i spună: „ajută-mă. Simt că mă sufoc"
Nu știu ce mi-a pregătit soarta, destinul sau viața, însă știu că problemele nu pot fi eterne. Nimic nu durează o eternitate, sau cel puțin asta îmi imaginez eu. Căci privindu-l pe șaten atât de aproape și simțindu-i căldura pe care o emană prin fiecare privire și gest, știu că sunt în siguranță. Am fost din ziua în care l-am cunoscut.
Simțindu-mi roșeața acaparându-mi obrajii, îmi cobor încet privirea și mâinile de pe chipul lui rece ca un ghețar știind în același timp că greșesc. Nu mă pot aventura în ceva cu tente romantice atâta timp cât eu încă sufăr din cauza unui idiot ca Scott, căruia nu i-a păsat să-mi sfărâme inima în mii și mici bucățele.
— Dar ești tristă, spune el, agățându-mi bărbia și ridicând-o astfel încât să-l pot privi în ochi. Ce s-a întâmplat? întreabă curios, privindu-mă îngrijorat cu o sprânceană ridicată.
