Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi deschid încet ochii, simțind cum ceva cu textură de granit îmi străbate fața. Așa că ridic încet mâna spre cap pentru a verifica și când îmi ating părul prima oară, simt cum ceva vâscos și roșu închis – atunci când îmi iau mâna din păr – tronează pe mâna mea.
La naiba, e sânge!
Realizez cu surprindere, mai ales că nu reușesc deloc să scap nici de durerea insuportabilă ce tronează în capul pe care mi-l simt ca cântărind câteva tone. Tâmplele stau să nu-mi explodeze din cauza durerii, o amețeală uriașă simțindu-se deja în întreg organismul meu. Și atunci am paret d eun al doilea șoc, căci conștiința îmi arată ca un disc sctricat ce s-a întâmplat: răpire.
Îmi amintesc că mergeam acasă după școală, apoi nimic. Ca după legăturile ce le am la mâini și la picioare, cele realizate de mine deja să capete o certitudine și mai mare. Încerc să mă concentrez pe ce s-a întâmplat, dar degeaba. Tot ce reușesc în schimb, este să măresc cumva durerea deja insuportabilă de cap și să simt cum voi muri dacă nu scap de ea dar și de locul ăsta.
La naiba, unde sunt?
Liniștea din jurul meu este spartă însă destul de rapid de zgomotul provocat de niște pași, iar eu știu. Cineva vine spre locul unde mă aflu. De aceea, temătoare mă trag spre înapoi până ce simt că mi-am lipit trupul de ceva tare și aștept curioasă ca ușa dinaintea mea să se deschidă. Pot observa pe dedesubtul acesteia o pereche de picioare subțiri, mii de gânduri străbătându-mi din nou mintea deja încercată.
În secunda în care ușa s-a deschis, mi-am închis ochii rapid începându-mi rugăciunile știute dar și cele neștiute, știind în schimb că acum totul s-a terminat. Dar, spre surprinderea mea descopăr că nu e deloc așa. Ba mai mult, în secunda în care simt cum cineva se apropie mult..., poate prea mult de fața mea forțându-mă să-mi deschid ochii, am parte d eun alt șoc.
Îl știu pe tipul ăsta! Dar, la naiba... cum, de unde și de ce?! Încearcă să-ți amintești, Lena... Încearcă! mă-ndeamnă conștiința, ochii mei ciocolatii privindu-l ficși, confuji, speriați și îngrijorați de ce va urma. Privindu-l pe idiot, realizez cumva că încep să-mi amintesc. El m-a adus aici, el m-a luat forțat de pe stradă și tot el e și cel care mi-a spus pe un alt nume.
Nu știu dacă e conștiința mea cea care-și amintește acele clipe agonisante prin care am trecut când m-a adus aici, dar pot vedea totul în ochii lui verzi, strălucitori... Aproape la fel de strălucitori ca ai lui Stefan. Oare se poate atât de multă asemănare între ei doi?! Îmi scutur însă capul și-mi simt mâna dreaptă bruscată, în timp ce idiotul mă ridică de jos de parc-aș fi o jucărie din pluș.
— Sună la numărul ăsta și cere ajutor! îmi ordonă el, brunet cu ochi verzi și o atitudine demnă de un infractor tâmpit, în timp ce eu mă răsucesc rapid pe călcâie evitându-i privirea pe care o simt atât de adânc în mine. De parcă m-ar arde...
Încerc să-l refuz, dar vine tot mai mult spre mine reagățându-mi încheietura în timp ce mă trage în brațele sale. Ca în secunda în care-l simt la gâtul meu, amintirea cuvintelor prietenilor mei din pădure cu privire la supranaturalul din mintea lor și atacul asupra iubitului fostei cele mai bune prietene să știu. El e atacatorul.
***
Singură, într-o cameră micuță, închisă și fără aer. Același aer de care aș avea atâta nevoie să nu mor și același care-mi amintește cât de mult urăsc spațiile închise.
La naiba!
Mă simt de parcă mi-ar cântări capul câteva kilograme bune, sau de parcă ar fi o bombă mereu gata să explodeze. Încerc să-mi deschid ochii, dar pleoapele mă ustură și ele, probabil din cauză că le-am masat prea mult cu buricele degetelor.
Încerc să mă ridic în picioare, dar amețeala resimțită mai devreme pare a fi încă destul de insuportabilă. De aceea îmi și sprijin rapid spatele de zidul pe care mi-l amintesc a fi chiar lângă mine, dând rapid un flash-back amintirilor.
De ce sunt eu mereu cea urmărită de trecut? De ce a părut atât de mândru tipul acela când mi-a ordonat să dau acel apel lui Stefan? De unde îl... și atunci îmi amintesc. E fratele lui.
Cu ochii mari, blocaje puternice care încearcă să mă împiedice să mă mențin pe o linie fină a realității, fixez ușa dinaintea ochilor mei și-ncerc să-mi fac planul de evadare. Dar apoi, exact ca un bumerang pe care-l arunci mereu dar se reîntoarce la tine sau ca o amintire pe care n-o mai vrei; conștiința mă lovește în creștetul capului amintindu-mi că mai întâi trebuie să încerc să scap de legăturile ce mă țin aici și apoi să evadez.
La naiba!
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
