Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încerc să țin pasul cu ce se întâmplă. Jur. Chiar încerc s-o fac, dar mereu mă lovesc de același zid de nepăsare și ură.
Pășesc în urma lor și-l privesc pe Scott și cea mai bună prietenă cum râd și se simt bine de parcă eu nici măcar n-aș exista. Și e deranjant asta. Nu pentru că se simt bine fără mine, ci e o senzație de parcă aș avea ceva în piept ce-mi apasă inima.
Pășesc peste frunzele ce au căzut la pământ și-ncerc să mă gândesc la orice altceva, nu la imaginea fericită a grupului format din Scott, Caroline, Claire și Matt. Dar de ce nu reușesc?
Lovesc cu picioarele frunzele de pe jos, simțind cum mă înfurii. Și atunci, în mintea mea deja aglomerată de gânduri neortodoxe și chiar malefice, apare el. Chipul bărbatului întâlnit cu o seară în urmă și care mi-a atins cumva...emoțiile.
Mă opresc rapid, sprijinindu-mi mâna de un copac și respir din ce în ce mai repede, doar pentru a scăpa de imaginea chipului lui. Cine e și de ce îmi bântuie existența? Habar nu am și jur că nu găsesc nici un răpuns plauzibil legat de asta.
— Hei, Lena! Îți miști fundul mai repede, sau e nevoie să vin să te car pe brațe? îl aud pe Scott strigând, dându-și coate cu blonda de lângă el.
În timp ce eu mă uit spre el, total dezamăgită de cuvintele și reacția lui pe care o găsesc a fi total jignitoare; îl pot vedea pe Matt înaintând spre mine vizibil îngrijorat. Spre deosebire de el.
— Te simți bine? citesc pe buze cuvintele lui Matt, cel care ajunge repede lângă mine.
Mă dezlipesc de copac și-mi duc mâna într-a lui, instinctiv așa cum o făceam când eram copii, apoi el îmi zâmbește. Îi zâmbesc la rândul meu și-mi ridic mâna pe brațul lui musculos și îmbrăcat într-un bicmen albastru-verzui, privirea lui asigurându-mă că sunt bine. Cumva.
— Sunt ok. Mergem? spun și pornim pe urmele lui Scott și a celorlalți, brunetul privindu-ne vizibil nervos și încordat.
Privirea lui arde ca focul iadului în mine, de parcă m-ar topi în orice secundă. Dar nici eu nu sunt mai prejos și jur că n-o să las asta să mă afecteze. Dacă lui nu-i pasă să-și afișeze ironiile și batjocurile în public, atunci mie de ce mi-ar păsa?
La brațul șatenului de lângă mine, înaintăm și chiar trecem prin raza fixă și vizuală a iubitului meu, probabil fost iubit cât mai curând, el scrâșnind puternic din dinți. Îl pot auzi. Încerc să-mi mențin întreaga atenție asupra cuvintelor rostite de șatenul pe care-l duc de braț, însă mintea mea încă se încăpățânează să compare două personaje total diferite din viața mea: Scott și tipul de ieri.
