Urmărită de trecut ✔️

Prolog

          Liniștea nu înseamnă neapărat totul. Ea îți poate reda calmul de care ai atâta nevoie, însă în același timp îți poate lua ce ai tu mai de preț. De aceea, omule, e bine ca în viață să știi să apreciezi ce ai. Căci dacă nu o faci la momentul potrivit, atunci va fi prea târziu când vei realiza că ai pierdut singura ta șansă să-i ai lângă tine pe cei mai importanți oameni din viața ta.

          Iar acum, cel mai important om din viața mea, este fratele meu mai mic cu un an și opt luni, Jared. Așa că astăzi va fi diferit. Va fi o zi diferită față de cea de ieri, când ne-am înmormântat părinții și va fi o zi nouă, în care vechii Elena și Jared, nu vor mai exista. Vom zâmbi și va fi credibil. Este responsabilitatea mea să fac asta și este de datoria lui să mă asculte.

           De obicei știu ce voi face în secundele imediat următoare, așa că asta nu se va schimba acum. Voi învăța să trăiesc și fără ei, pentru fratele meu. Iar asta nu mi-o va lua nimeni. Voi trăi și voi fi mai bună decât ieri și mai bună decât ziua de dinainte de ieri și tot așa. Singura cale ca schimbarea să aibă loc cu adevărat, este să mă angajez. Oricum, casa nu se va plăti singură, nu?!

          Decisă că fac ceea ce e corect, închid jurnalul și-l ascund la locul lui, apoi cobor din pat și îmi aranjez hainele pentru o nouă zi. Optez pentru un costum negru, din două piese la care asortez o eșarfă albă și-mi prind o clamă în părul ce-mi atinge talia, apoi pentru un machiaj nu foarte strident, aleg doar un rimel cât să-mi acopere semnele suferinței provocate de ei și sunt gata.

           Reflexia obosită și suferindă din oglinda din fața mea, îmi spune clar că am nevoie de mai mult decât o încurajare oferită de mine însămi, iar eu știu că am nevoie să discut cu cineva. Și cum singurele persoane dezocupate sunt ocupate cel mai sigur cu planurile pentru viitor, prefer să mă ridic de pe scaun în liniște și să-mi târăsc picioarele spre ieșire.

           Imediat ce închid ușa în urma mea, pășind spre ieșirea din casă, mă ciocnesc de cineva. Mirosul alcoolului îmi invadează nările, iar eu știu. La naiba, Jared! Iarăși ai băut? E a câta oară, în câteva zile, când faci asta?

          — Jare, nu din nou! exclam eu, vizibil deranjată de atitudinea ușor mahmură a fratelui meu zâmbăreț și "vesel" nevoie mare, care mă privește cu ochii mari și abia menținându-se pe propriile picioare. 

           La naiba! Va fi așa o toamnă lungă!

           — Lasă-mă pe mine, surioară. Ghici cine a venit să te vadă! spune bețivul meu frate, în timp ce eu îmi rotesc ochii obosită și plictisită.

           — Nu-mi pasă! Tu ești prioritatea mea! Deci, vino încoace, bețivule! îi spun, agățându-i brațul și-l trag după mine spre baie pentru a-l trezi măcar puțin la cruda noastră realitate.

           Imediat ce pășim în interiorul băii micuțe, îl ajut pe idiot să se spele pe față, ba chiar îl oblig să facă asta, în ciuda remarcilor și a revoltelor sale nesfârșite. M-am săturat să se comporte ca un copil răsfățat, iar acum ar trebui să știe asta mai bine ca niciodată. În plus, eu sunt singura lui rudă în viață, din familia noastră.

          — Gata? Ai terminat? Pot să plec acum sau mai ai ceva de zis? spune el revoltat încă, imediat ce-mi scapă din mâini și încearcă să iasă din baie.

           Îi agăț însă încheietura dreaptă, forțându-l astfel să mă privească nemulțumit și încruntat. Nu-l înțeleg, uneori. Se comportă de parcă încă ar avea cinci ani, iar cea care e nevoită să strângă mizeriile lui în viața asta, sunt eu. Însă mi-a ajuns! Și eu sufăr! Și cu toate astea, pe mine nu mă cicălește nimeni la cap, sfătuindu-mă și oprindu-mă din a comite cine știe ce nebunii.

           — Da, mai am de zis un lucru, Jared Smith! Tu ești pedepsit, așa că vei urca în camera ta și vei dormi, iar eu plec la școală. Pricepi? spun furioasă, oprindu-l la timp din a mă întrerupe, fața lui meritând oscarul. E șocat? Excelent! Suntem doi deja, cei care se minunează de actele celuilalt!

           — Nu ești mama, așa că oprește-te din a-mi mai da ordine, Elena! țipă el, revoltat.

           Cuvintele lui dure, lovesc direct în inima mea deja supărată și tristă, încă din clipa înmormântării lor, iar eu deși știu că n-a vrut ca asta să sune astfel, totuși nu pot evita să nu-mi pese și să nu mă doară cele spuse de el. Îmi înghit, așadar, nodul format în gât și pășesc spre el, luându-i palmele într-ale mele.

           — Eu nu încerc să ocup acel loc în viața ta, Jare! Suntem frați, înțelegi? Iar tu încă ești prea mic pentru a înțelege ce înseamnă să bei, mă-nțelegi? îi spun privindu-l direct în ochi, privirea lui furioasă necalmându-se deloc.

           — Nu-mi pasă! Sufăr din vina lor, iar asta e singura mea cale de a uita cât de dur m-au pedepsit ei pentru ceva din ce nu am făcut! scuipă cuvintele, apoi pleacă spre etaj, lăsându-mă să-l privesc șocată de ceea ce am auzit.

           Nu știu dacă conștientizează duritatea cuvintelor lui sau suferința mea, însă știu sigur că mâine va fi diferit. Își va realiza greșeala și-și va da seama că ei nu l-au părăsit. Ei nu ne-au părăsit pe nici unul, chiar dacă acel acceident i-a luat pe amândoi în urmă cu doar câteva zile.