Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
L-am privit pe străin părăsind încet camera în care suntem eu și Stefan, putându-l observa pe furiș pe acesta oftând parcă mulțumit de ce se petrece. Nu știu de ce se comportă așa, nu-nțeleg de ce nu-l place pe acel medic, dar sinceră să fiu nici nu-mi pasă. Acum, se pare că am probleme mai grave de-atât.
— Te simți bine, Lena, nu-i așa? zice șatenul rotindu-se de îndată spre mine în timp ce mă îmbrățișează strâns, de parcă chiar i-ar fi fost teamă pentru mine.
— A fost doar un atac de panică, Stefan! exclam greoi datorită forței sale fizice uriașe asupra mea, pe care deîndată ce o realizează slăbește rapid strânsoarea.
Chicotim la unison, privindu-ne de zici că ne cunoaștem de-o viață deja și deja mă gândesc... Cât de naivă să am fost îndoindu-mă de eroul căruia nu i-a păsat de viața lui pentru a o proteja pe a mea, chiar și-n ciuda ignorării mele din ultimul timp.
— Un atac de..., spune el și-și mută privirea scurt din ochii mei preț de câteva clipe, trebuie să vezi un medic real, Lena! mă anunță apoi, mâinile lui așezându-se peste obrajii mei în timp ce ochii lui verzi strălucesc puternic într-ai mei, căprui.
— Dar cel care a venit nu e?! întreb confuză, palmele lui alunecând cu rapiditate de pe fața mea.
Expresia facială i se transformă cu rapiditate, iar șatenul face un pas în spate coborându-și ochii pe covorașul roșu de la picioarele noastre de parcă i-ar fi rușine de ceva. Oricât aș încerca să lupt împotriva conștiinței băgăcioase care în ultima perioadă mi-a adus doar probleme, nu pot ignora totuși schimbarea lui de comportament.
De aceea îmi scutur rapid capul și-mi dreg vocea de cântăreață de operă în timp ce-i iau mâinile reci ca un sloi de gheață, într-ale mele. Deși am atâtea întrebări în minte acum, decid să le ignor gândindu-mă că e posibil să fie de la frigul ce se resimte cumva în casă – în ciuda faptului că e posibil să meargă căldura – și îmi ridic ochii spre el, căutându-i privirea.
— Mă simt bine, Stef, zic reușind performanța – dac-o pot numi așa – de a-l face să mă privească, în ciuda faptului că am rămas fără răspuns la întrebare.
— Bine, spune pe un ton jos, aproape șoptit, făcându-mă să mă simt în siguranță chiar și atât de aproape de el. Dar îi vei spune fratelui tău totuși, ca să evităm să-și facă griji! exclamă privindu-mă în ochi, în timp ce fața mi s eluminează într-un zâmbet larg.
Îl privesc pe șaten și realizez că deși el mă apără, stând alături de mine în ciuda a tot, totuși eu sunt cea rea. Nu i-am spus nimic despre mine, deși el pare a mă cunoaște mai bine chiar și decât o fac eu. De aceea îmi arunc ochii peste cap, apoi scap un mic oftat printre buze și-l privesc în acei ochi primăăvăratici care au ajuns să-mi placă atât de mult... Cumva, datorită siguranței lor atunci când mă privesc.
