Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi acopăr gura cu mâinile amândouă și mă aplec să verific cine e. Apoi - tremurând din toate încheieturile - încerc să-l ating pe cel/cea care stă ca și adormit la doar câțiva centimetri de fața mea. Nu mai am curaj. Nu mai am forță și nu mai am aer să respir. Dar cu toate astea îmi adun puțina vlagă pe care sufletul meu reușește s-o mai aibă și ating chipul rece și fără viață.
După trăsături, este un bărbat. Îmi opresc țipătul ce încearcă să-mi scape printre buze și-mi închid ochii, încercând să-mi controlez respirația sacadată. Însă când simt pe umărul meu o mână ce poposește acolo cu un scop diferit de cel pe care mi-l oferă inițial, le las naibii de reguli și control și eliberez țipătul puternic ce se aude probabil până la șosea.
— Eu sunt, Lena! Nu am vrut să te sperii, liniștește-te! spune vocea cunoscută a băiatului de acum câteva zile, așa că mă ridic rapid și-l îmbrățișez panicată.
Nu-i simt brațele pe spatele meu, semn că e probabil să-l fi speriat și pe el cu țipătul meu. Tremur mai ceva ca un bolnav de Parkinsone și strâng în mâinile mele firave gulerul gecii sale din fâș. La naiba, cred că înebunesc!
Brusc, memoria mă lovește ca un bumerang fix în creștetul capului, eu realizând inexplicabilul. Cum naibii știe cine sunt și cum mă cheamă, dacă ne-am întâlnit o singură dată și nu i-am spus asta? Ba chiar, l-am tratat destul de rău. Doamne, înebunesc sau chiar m-a strigat pe numele mic? Mă depărtez așadar de trupul lui, făcând un pas în spate și cumva continui să tremur din toate cele, mai speriată decât eram.
— E în regulă, nu te teme. Nu-ți voi face nimic. Ești bine? continuă să mă întrebe asta, de parcă chiar ar fi totul ok și jur că nu-l înțeleg. De fapt, nu mă înțeleg.
De ce îi permit să stea atât de aproape de mine, deși nici măcar nu-l cunosc? Îmi ridic ochii spre el, pentru a mă asigura că nu visez și brusc simt pe cineva apărând în spatele meu, agățându-mi talia cu mâna sa și încercând să-și înfigă dinții în gâtul meu.
Țipătul meu e uriaș, iar bărbatul din fața mea mă surprinde maxim. Ajunge chiar lângă mine în doar doi pași și-l lovește pe cel care și-a înfipt dinții în gâtul meu. Dar ce e cel mai ciudat, nu e fapta acelui individ ci faptul că nu simt sângele curgând. Și pot jura că m-a rănit. Am simțit colții lui până în cea mai ascunsă celulă a corpului.
— Nu te vei opri niciodată, nu-i așa? îl aud pe salvatorul meu spunând, lovindu-l continuu și punându-l la pământ pe adversarul care nu pare a ceda nici el.
— Nici tu să mă cauți și să mă oprești, nu? spune el, eu fiind acum martora unui real război între doi băieți...bărbați de fapt în toată firea.
Stau ca și înțepenită privind scena îngrozitoare din care nu văd nici măcar un strop de sânge curgând și devin confuză. De ce nu curge sângele? Brusc, în fața mea apare o fată blondă ce pare a striga din toți plămânii ca lupta să se încheie. Doar că nici unul nu o ascultă.
