Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Discuția cu șatenul Salvatore, mi-a prins destul de bine. Nu știu cum face, cum reușește însă mi-e destul de clar că știe să se facă plăcut de cei din jurul său. Orice discuție ar avea cineva cu el, despre orice, duce undeva..., nu într-un punct „mort".
Înțelegând îngrijorarea lui cu privire la starea mea de sănătate, am decis ca de-ndată ce ajung acasă să vorbesc cu Jared. Dar credeți că se poate face asta? Ba bine că nu! Deșteptul meu frate nu a ezitat pentru nici o clipă să-mi reamintească faptul că nu suntem frați, ba mai mult decât atât să-mi amintească ideea că eu nu merit nimic, nici măcar protecția sa.
E posibil ca un frate să nu-și valoreze sora? Unica rămasă în viață, după un accident în care ambii și-au pierdut familia? Se poate ca unui frate să nu-i pese deloc, dar absolut deloc de sora cu care împarte încă același cămin numit casă? Nu știu... Nu cred... Sau nu vreau să cred asta, nu am idee. Tot ce știu, e că mie chiar nu mi se pot întâmpla atâtea deodată.
Am încercat să-l ascult, să-l înțeleg și să compar ce e între noi cu ce e între mine și ceilalți, dar tot nu am găsit nici o greșeală. Cu ce sunt eu de vină că nu port sângele lui în vene? De ce vina mea că părinții noștri au decis să mă adopte? Cine e el să-mi amintească mereu că nu sunt sora lui? De ce mă atacă așa? Pur și simplu, de ce?
Așadar iată-mă acum, rămasă fără cuvinte deoarece el a spus cam tot ceea ce și-a dorit, furându-mi nu doar din drepturi ci și din puterea de a riposta. Așa că, cu lacrimi în ochi mi-am adunat câteva din lucrurile personale și am părăsit camera lăsându-l singur cu ceea ce a zis. Oricât ai lupta să mă distrugi, oricât ți-ai dori să mă ucizi prin cuvinte și reacții, eu nu voi pleca, Jared. Nu te voi abandona niciodată, așa cum o faci tu.
Capul mi-e plin de întrebări, îndoieli și gânduri care mai de care mai confuze, iar eu simt că-n curând voi pierde controlul vieții mele. Asta dacă nu cumva l-am pierdut deja, nu știu. Pășesc tristă spre ieșirea din casă, apoi închid bine ușa în urma mea neavând nici măcar o țintă anume pe care s-o ating..., neavând nici măcar un loc unde să merg să-mi odihnesc mintea.
Întunericul nopții a înconjurat deja orașul îmbrăcându-l într-o negură totală luminată doar din când în când de luminile stradale provocate de stâlpii de iluminat, iar pașii mei mă conduc spre nicăieri. În urechi mi se repetă constant cuvintele fratelui meu, în timpane îmi urlă inima să mă opresc din orice fac, iar mâinile mi-au înghețat deja datorită frigului.
Când am clacat așa? Când m-am transformat într-o fată atât de atinsă emoțional, tot timpul? Când și cum am permis celorlalți să mă distrugă treptat, prin cuvinte și reacții? De ce nu primesc un răpsuns acestor întrebări? Îmi simt lacrimile alunecând încă pe obrajii mei reci, așa că le ignor neavând nici măcar forța de a le mai șterge. Curgeți, oricum cât ați mai putea-o face?
