Tabara

Capitolul 3

        Fara niciun alt cuvant tata m-a dus pana la masina si am pornit la drum. Aveam o vaga banuiala unde urma sa mergem, dar pentru a ma asigura, am tras cu ochiul in portbagaj. Bagajele mele pentru tabara erau acolo, insa mai erau si alte genti si pungi... Ce insemna asta? Mintea imi umbla pe cai intortocheate, verificand posibilitati si cantarind intamplarile, lucrurile clarificandu-mi-se incet, incet in cap. Acum totul era clar ca lumina zilei. Mergeam spre tabara, iar Lily plecase mai de dimineata, insa, tabara incepea maine. Daca nu ar fi fost disparitia lui Lily, as fi presupus ca mergem altundeva inainte, dar totusi...

         De ce erau parintii mei asa furiosi? Probabil au fost sunati de catre organizatorii taberei, pentru ca incepea de astazi. Da, este o explicatie destul de buna, ma multumesc si cu atat. Insa un singur gand mi se invartea prin cap ca o tornada influentandu-mi logica si daramand totul in calea lui: Ce vroia sa-mi spuna Michael? Ce era asa de important? Mi-am dat seama ca putea sa-mi spuna totul printr-un mesaj, asa ca am inceput sa-mi caut disperata telefonul. Mi-am rascolit  geanta grabita si cu mainile tremurandu-mi. Telefonul nu era nicaieri. Stiam ca era la mine, din moment ce am facut poze la premiera. Dar era de negasit. Eram aproape disperata, nu inteleg de ce era asa important pentru mine sa aflu ce vroia Michael sa spuna, dar era. De ce ma simteam asa? De ce atunci cand venea vorba despre baiatul asta, mereu ma comportam ciudat si de nerecunoscut? Imi venea in minte imaginea lui stand dezamagit, cu capul plecat, printre o multime de oameni, in curtea scolii, iar eu indepartandu-ma contrar voinei mele de el. Ma simteam vinovata pentru supararea lui, pentru ca nu l-am ascultat, pentru ca a trebuit sa plec asa, pentru ca am plecat prea devreme de dimineata, pentru absolut tot. Ma simteam oribil. Aveam un nod dureros in gat si ma gandeam numai la ce era mai rau. O lacrima calda si rotunda mi se rostogolea pe obraz. Nu mai suportam. Trebuia sa aflu tot ce puteam sti in momentul respeciv, asa ca m-am hotarat si am intrebat:

- Unde mergem?

- Nu este momentul sa afli acum, Annie. a spus mama.

        Ceva era chiar foarte ciudat. Daca ar fi fost intr-adevar furioasa, nu mi-ar fi spus Annie... De ce nu mi-ar spune daca am merge in tabara? Asta inseamna ca nu mergem intr-acolo, sub nicio forma. am reusit eu sa realizez. Atunci unde mergem? Aveam milioane de astfel de intrebari invartindu-mi-se prin cap, dar niciun raspuns. Am decis sa ma las intr-un final pagubasa. M-am rezemat de spatarul moale al masinii si mi-am indreptat privirea catre geam. Peisajul mi se parea extrem de cunoscut, chiar daca nu puteam distinge forme reale prin ploaia torentiala. Totusi aveam impresia ca mai vazusm aceste insiruiri de imagini si culori de zeci de ori, insa nu-mi puteam aminti cand si cum. Simteam ca aveam sa aflu raspunsurile la toate intrebarile mele cand vom ajunge la destinatie, asa ca m-am lasat prada gandurilor si oboselii si am adormit.

        Eram undeva, intr-un spatiu si un timp, insa nu stiam unde si cand. Tot ce ma inconjura era alb pur si curat, ceea ce ma inspaimanta. Ma gandeam ca poate fi iarna, insa eu eram imbracata in hainele de la premiere, o rochie turcoaz deschis cu sandale albe si nu-mi era catusi de putin frig.
 Ma uitam in jur, numai albul cuprindea nestiutul nevazut acoperindu-l ca un val magic. Am facut un pas in fata pentru a-mi testa capacitatea de gandire si capabilitatea de a ma misca. Paseam usor spre nestiut curioasa sa descopar. La un moment dat, cuprinsa de o fericire nemarginita, am inceput sa alerg, fara a-mi sti destinatia. Nu gandeam ceea ce faceam, dar totusi eram perfect constienta de ce se intampla in jurul meu. La un moment dat m-am oprit brusc. Credeam ca voi cadea din picioare, dar am reusit sa ma mentin in echilibru. Acum auzeam voci, iar eu ascultam atenta pentru a recunoaste macar una, dar nu am facut-o. Am simtit cum cineva ma atinge usor pe umarul drept, si m-am intors imediat deja putin ingrozita. Nu era nimeni. Eram singura, iar vocile misterioase se oprisera. Am intors capul, pentru a-mi puta continua drumul si am vazut in fata mea pe cineva. Nu recunosteam silueta, dar era imbracata in negru si statea aplecata asupra mea. Am facut un pas in spate, iar silueta a disparut ca o fantoma cu un zgomot puternic.

        Am tresarit puternic. A fost totul doar un vis, slava cerului! Se pare ca tocmai atunci tata a oprit masina. Mi se pare incredibil cum, de fiecare data, ma trezesc din somn chiar cu cateva secunde inainte sa se opreasca masina. Este, logic, imposibil, insa, totusi, mereu se intampla asa. Mi-am adus aminte ca nu stiam unde sunt, asa ca am incercat sa vad ceva prin geam. Era murdar, iar afara inca ploua foarte tare, asa ca nu am putut deslusi nimic. Stiam ca era noapte, ceea ce insemna ca eram pe drum de jumatate de zi. Am fost nevoita sa-mi scotocesc prin geanta dupa plovarelul pregatit pentru premiere, in caz ca mi se facea frig, pentru ca racoarea a impanzit masina cand mama si tata au deschis usile. Cand in sfarsit l-am gasit, l-am pus pe mine si am coborat grabita din masina. Iarba era inalta si o simteam rece in jurul picioarelor mele aproape desculte. Vantul batea puternic si se juca cu parul meu ducandu-l in toate directiile. Nu eram pe o autostrada, nici pe o strada oarecare, ci pe o potecuta, pe care, cu greu a incaput masina.

         Cand in sfarsit am ridicat capul pentru a afla unde eram, am putut recunoaste o poarta mare din fier, in fata careia era parcata masina. Poarta imi era foarte cunoscuta, si in sfarsit am reusit sa fac asemanarea. Iarasi am fost strabatuta de intrebari care veneau valuri, valuri in mintea mea, ca si: Ce caut aici? De ce a durat atat de mult drumul pana aici? De ce sunt aici? Lily unde este? Ce se intampla de fapt? si multe altele. Nu am avut timp sa imi bombardez parintii cu toate aceste intrebari, pentru ca portile masive din fata mea s-au deschis...