Tabara

Capitolul 13

Jace tot incerca sa ma convinga ca e bine, insa schiopatatul si faptul ca se tinea cu mana de spate, il dadea de gol. Nu l-am lasat sa stranga lucrurile, pentru ca nu vroiam sa faca mai mult efort, insa el insista continuu spunand ca eu nu ma descurc.

- Ok, unde pun asta acum? am spus eu razand, dupa ce incercasem fara sanse de izbanda sa indes ultimul echipament in rucsac.

- Ce te uiti asa patrat la ghiozdanul ala? Daca te uiti asa, nu o sa se mareasca, sa stii. a spus el dupa care am inceput sa rad. Dami-l mie! m-a indemnat.

A dat sa se ridice, insa i-am blocat calea, dupa care i-am asezat ghiozdanul in poala.

- Poftim! Sa te vad ce faci acum. am spus hotarata, fara sa-mi pot ascunde zambetul.

Cu o mare pricepere, costumul a fost indesat in ghiozdan langa restul echipamentului. Eu am luat ghiozdanul din mana lui si l-am pus pe masa.

- Da, te pricepi! am recunoscut eu.

- Ok, hai sa plecam de aici, pana nu incepe iar sa ploua cu crengi de copaci!

Nu pot sa cred ca spusese asta. In situatia de fata, daca as fi fost in locul lui si altcineva ar fi zis-o, m-as fi suparat.

- Ok, sa mergem.

L-am ajutat sa se ridice, dupa care a apucat ghiozdanul de o toarta si a dat sa si-l arunce pe spate.

- Nu! l-am oprit eu. Sub nicio forma nu-ti pui tu rucsacul ala. Tu chiar vrei sa-ti ramana asa spatele, nu-i asa?

- Bine... a spus el chicotind si a coborat ghiozdanul de pe spate, tinandu-l intr-o mana.

- Nici asa nu merge! l-am dojenit eu. Dami-l mie!

- Nu poti sa-l cari! E greu! s-a impotrivit el zambind.

- Of, da-l incoace! am apucat ghiozdanul din mana lui, l-am urcat cu greutate pe masa, si mi l-am pus in spate. Dupa care am inaintat precauta pana la Jace. Greutatea aproape ma darama, iar umerii deja ma dureau, dar nu vroiam sa-i spun lui asta.

- O sa te darame! a ghicit el.

- Ba nu! Nu-s asa de slaba!

Dupa ce a vazut ca insist, Jace s-a lasat pagubas si am plecat spre cladire. Eram curioasa, de fapt eram asa de furioasa pe cel care facuse toata nebunia asta, incat as fi fost in stare sa-l iau la bataie cu mana goala. Simteam cum adrenalina inca imi circula prin vene, altfel probabil nu as putea cara ghiozdanul ala. Cand am ajuns in cladire, ne-am dus direct in camera mea, pentru ca nu vroiam sa dam explicatii nimanui. Acolo, bineinteles ca ma asteptau Lily si Ingrid, dar nu aveam niciun chef sa le povestsc toata intamplarea. Am iesit putin din camera, ca sa imi iau la revedere de la Jace.

- Sigur te descurci cu ala? Nu vrei sa vin sa te ajut? am intrebat aratand spre ghiozdan.

- Stai linistita, ma descurc. Apropo, multumesc pentru tot...

- A fost numai vina mea... Daca nu eram eu, nu te loveai asa de rau... Nici macar nu erai acolo atunci, am spus eu abia atunci realizand cata dreptate aveam pana la urma.

- Nu are niciun rost sa dai vina pe tine, pentru ca nu a fost deloc vina ta, ok?

- Ok, am soptit eu.

- Hei, nu mai fi suparata... O sa-l gasim pe cel care a facut asta, si nu o sa mai ai vreun motiv sa fi suparata.

- Bine... mi-am ridicat capul sa-l privesc in ochi. Ochii lui mi-au atras atentia de prima oara cand l-am vazut. Este o nuanta foarte profunda de turcoaz, cam aceeasi pe care o are apa la suprafata, in larg. Imi plac foarte mult ochii lui, ma fac sa ma simt in siguranta, sunt linistitori.

Am intrat in camera unde, dupa cum spuneam, ma asteptau Lily si Ingrid.

- Cum a fost antrenamentul? m-a intrebat Lily.

- Groaznic! am spus trantindu-ma in pat. Nu aveam puterea sa le povestesc despre asta, dar stiam ca eram oarecum oblicata sa o fac asa ca am inceput... Dupa ce le-am spus toata intamplarea, fara prea multe amanunte, ele au inceput sa ma intrebe daca sunt bine, cum e Jace, si alte lucruri de felul asta. Insa eu ma gandeam numai la cine era vinovatul, pentru ca stiam, nu vroiam sa recunosc, dar stiam ca va incerca din nou sa faca ceva...

Abia dupa un sfert de ora mi-am dat seama ca de fapt nu mersesem la masa de seara, asa ca am facut un dus rapid, mi-am luat alte haine, si am mers grabita la masa, fetele ramanand la mine in camera pentru ca ele mancasera mai devreme.

Cand am ajuns in sala de mese, toate mesele erau ocupate, asa ca am cautat cu privirea una care sa aiba vreun loc liber. Singura era una dintr-un colt, la care statea un baiat cu un hanorac verde, cu gluga trasa pe cap. Hanoracul mi se parea foarte cunoscut, dar nu stiam unde il mai vazusem. Mi-am umplut farfuria cu mancare si m-am asezat in fata baiatului. Nu-i puteam vedea fata din cauza hanoracului, insa l-am salutat:

- Buna! Eu sunt Annie!

La auzul cuvintelor mele, baiatul a tresarit puternic si a dat sa se ridice, dar l-am oprit cu o intrebare:

- Tu cum te numesti?

Baiatul parea sa se panicheze, insa nu intelegeam de ce... Incepusem sa ma simt ciudat in prezenta acelui baiat. El parea ca se hotarase ce sa faca, asa ca isi dadea usor gluga pe spate. Curand a ramas numai un chip cunoscut. Cand l-am recunoscut intr-un final, am inlemnit. Nu ma puteam misca, iar ritmul inimii si repiratia imi cresteau din cauza soculu. Nu stiam ce sa fac, ma luptam cu mine insumi pentru a-mi stapani instinctul de a fugi, a tipa, a-l lovi, sau mai stiu eu ce imi zicea instinctul sa fac. M-am indepartat cu scaunul de masa speriata, de parca ma uitam la o adevarata bomba pe cale sa explodeze. Eram mai mult decat speriata, eram panicata. El pur si simplu statea in fata mea, asteptandu-mi reactia. Nu mai suportam tacanitul din mintrea mea, care ma anunta ca mai sunt cateva secunde pana cand bomba va exploda...

- C.. ce... ce cauti aici? l-am intrebat balbaindu-ma. M-ai urmarit cumva?

- Nu... de ce ai crede asta?

Ma uital la el cu o uimire maxima, amestecata, pentru prima oara in viata mea, cu ura...

Era... Michael...