Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Eun-Bin își deschide ochii, deranjată de lumina puternică din încăperea acoperită total în alb. Oftând, cu greu se ridică din pat, puțin amețită. Imaginea i se blura și clipea neîncetat ca să se clarifice.
Pastilele își făcuseră efectul mult prea bine. Încă de când locuia în ospiciu, pastilele administrate mereu își făceau efectul bine. Inconvenientul era o ușoară amețeală pe care Eun-Bin o avea când se trezea. Dar era obișnuită, devenise o rutină, neplăcută, dar nu insuportabilă.
Coborând din pat, tălpile sale atingeau podeaua rece în timp ce mergea spre geamul acoperit de gratii metalice.
Spitalul de boli mintale în care era internată bruneta se afla pe o insulă artificială construită în apropierea Republicii Coreea. Era efectiv un oraș construit pe apă pentru a preveni evadările ceea ce, făcuse ca toate tentativele lui Eun-Bin de a scăpa sa fie practic, inutile.
Chiar dacă în ultima perioadă se liniștise, tot nu-i plăcea acel loc, totul era prea sobru. Nu era ceva acolo ce să-i stârnească interesul, mai ales pe termen lung. Totuși știa că pentru buna purtare doctorii o vor declara vindecată, iar mai apoi o vor lăsa să plece, lucru care o determina să se potolească și să încerce să mai reziste încă puțin.
Nu se simțise niciodată fericită în spital. De când mama ei a aruncat-o acolo precum o cârpă la vârsta de doar zece ani, Eun-Bin se simțea goală, abandonată de cineva care ar fi trebuit să se asigure că era bine, fericită și că nu îi lipește nimic. Dar, din cauza acelui eveniment, copilul mic și drăguț din ea plecase, lăsând în urmă o femeie posomorâtă și singuratică.
Acum părea o bătrână frustrată pe viață ce își număra zilele în speranța că una dintre ele va fi ultima și singura cale spre eliberarea din calvarul realității crude. Dar, în interiorul ei, într-un loc foarte ascuns, știa că acea bătrână era doar o doritoare de iubire.
- Oh, Eun-Bin te-ai trezit! exclamă cu bucurie Jojo, asistenta ce se asigura că își i-a pastilele și că nu face vreo problemă pe timpul șederii ei în instituție. Femeia aia practic radia a fericire din toți porii, dar Eun-Bin nu era atât de molipsită de razele ei binevoitoare.
- Mhm. îngână femeia, întorcându-se cu fața spre Jojo. Nu avea chef de vorbă și considera chiar și acel sunet scos prea mult.
Apucă instinctiv paharul cu apă și pastilele dându-le peste cap imediat, fără prea multă vorbărie. Lui Eun-Bin nu-i prea plăcea vorba.
- Ce-ți mai face copilul? o întreabă bruneta pe asistentă, privind spre abdomenul ei rotunjit, un mic zâmbet formându-se în colțul gurii. I se părea un lucru frumos, un copil.
Chiar dacă era deprimată, și părea crudă iubea copii. În viitorul apropiat își dorea unul sau doi. La început își făcuse griji pentru Jojo, asta din cauza celorlalți pacienți, dar se liniștitse rapid.
Pacienții din spital nu erau agresivi, asta permițând femeii să lucreze cât timp era gravidă pentru a-și menține venitul stabil, fapt ce o bucura pe brunetă. Uneori, chiar iubea compania lui Jojo. O făcea să se simtă mai...vie.
- Este bine. Eun-Bin? o strigă asistenta, dar destul de ușor părând o șoaptă mai mult, ce se risipise în aer imediat ce fusese rostită.
- Hm? își întoarce Eun-Bin privirea dinspre geam, înapoi la cea din dreptul ei.
- Știi, cum sunt însărcinată, nu mai pot trece un timp pe aici. Copilul mai are puțin și se va naște, iar de acolo trebuie să îmi i-au cel puțin doi ani concediu medical. rosti femeia la fel de încet ca prima dată.
- Ah, înțeleg. spuse Eun-Bin cu tristețe în glas. Gândul că Jojo nu-i va mai ține companie un timp așa de lung o întrista destul de mult, chiar dacă la exterior nu părea așa.
- Totuși nu-ți face griji, o să am un înlocuitor în acest timp și sunt sigură că va avea grijă de tine Eun. îi zâmbi femeia ușor, mai mult fiind o încurajare.
- " Un" ? întrebă Eun-Bin punând accent pe cuvântul ce descria înlocuitorul ca fiind un bărbat și nu o femeie.
- Da, este bărbat. Dar stai liniștită, din câte am înțeles este calm și grijuliu cu cei de care are grijă, ba chiar îți poate cânta sau spune glume. Nu cred că te vei plictisi cât timp vei fi cu el.
Eun-Bin era puțin sceptică în privința acelui bărbat. Parcă era mult prea perfect din descriere, pentru a avea grijă de niște nebuni.
Nu știa ce-l făcuse să-și aleagă acel post, dar sigur nu era de el.
- Nu crezi că ai descris bărbatul ideal pentru orice femeie. Calm și grijuliu. Poate cânta și poate face glume. Nu crezi că asta ar vrea orice fată? pufni bruneta ușor amuzată, dar nu schiță prea mult pe chipul ei, asta fiind ceva normal ce-i stătea în fire.
Asistenta începu a râde gălăgios la afirmația femeii, ce stătea și o privea atent dar și uimită de reacție.
De ce râdea cu atâta poftă? Ce era așa de amuzant pentru ea încât să râdă așa?
După scurt timp Jojo își șterge micile lacrimi din colțul ochilor, cauzate de râsul de mai devreme. Își recăpătă ușor respirația, privind spre Eun-Bin, acum asistenta părând cea nebună din încăpere.
Un ciocănit la ușă întrerupse contactul vizual dintre cele două, ambele îndreptându-și privirea spre ușa de la intrarea în salonul lui Eun-Bin.
Un bărbat se zări imediat ce ușa se deschisese, făcând-o pe brunetă să rămână preț de câteva secunde fără respirație.
Bărbatul se înclină ușor, după care se îndreptă cu pași mari și apăsați spre femeie, ce încă se uita la el uimită.
- Bună, sunt Kim Taehyung, asistentul tău. Sper să ne înțelegem bine. vocea lui groasă îi invadase urechile lui Eun-Bin ce înghițea în sec.
