Reckless Love ✓

Capitolul XXXV (S)

Pășesc pe scările spitalului tremurând. Nu mă imaginam vreodată pe punctul de a face așa ceva. Dar așa e viața presupun, imprevizibila si nemiloasă.

Cu fiecare treaptă pășita, cu fiecare pas pe care l făceam către cabinetul doctorului creștea vinovăția in mine. Sunt pe punctul de a pune capăt un vieți....nevinovate...dar care îmi va aduce aminte, în fiecare clipă a existenței mele mizerabile, de acel nenorocit, de acea noapte și de tot ce am îndurat acele luni.

Cu inima bătând foarte rapid intru in cabinetul doctorului. Știe deja ce vreau, nu e nevoie sa i explic și nici nu pot, pentru că numai când mă gândesc la cuvântul "avort" mă simt cea mai crudă și nemiloasă persoana de pe lumea asta.

— Poftiți in camera alăturată ! Vin imediat și eu! – zice doctorul iar eu pot doar încuviința printr o legănare a capului. Nu pot scoate o vorbă din cauza vinovăției pe care o simt.

Pășesc in camera indicata și după ce ma schimb și mi pun halatul pe care mi l-a dat asistenta ma așez pe pat. Mi e teamă dar știu că nu aș mai putea trăi daca i as vedea chipul.

În câteva minute apare și doctorul care mi da un calmant care reușește într-o mică măsură să și facă efectul. Trag aer in piept și ma rog sa mai pot avea copii la un moment dat. Asta e riscul asumat daca faci un avort.

La un moment dat nu mai simt nimic...privirea mi se încețoșează dar asistenta observa imediat și reușește să împiedice leșinul.

— Mulțumesc...– șoptesc lipsită de putere.

— Pentru nimic ! Acum stați liniștită câteva minute pentru a va recăpăta forțele !

— OK...

Închid ochii și incerc să găsesc o cale pentru a mă calma, pentru a mi găsi puterea, tăria aia pe care  o aveam mereu...,dar nimic. Simt doar un gol imens de dureros. Un gol pe care nu l voi putea vindeca și nici umple vreodată. Când te joci cu focul te arzi, așa se spune, dar eu am luat foc de a binelea.

După ce am reușit să mi recapăt cat de cat echilibrul pe propriile picioare am luat drumul spre casă. A fost un efort considerabil, mai ales că încă sângeram iar durerea era constanta.

Persoana care se afla in fata casei mele a reușit să mă facă să intru în panică, deși cred, de fapt sper, că nu mi ar mai face rău din nou.

— Te rog... pleacă – strig cu lacrimi in ochi– Nu te mai vreau în viața mea !

— Sel....te rog, lasă mă sa ți explic...

— Ce să mi explici ?! Că m ai violat și bătut? Asta vrei să mi explici ? Păstrează ți cuvintele mincinoase pentru persoanele care nu te cunosc !

— Da mi cinci minute pentru a ți spune ce s a întâmplat în noaptea aia, ce am aflat ! Te rog !

— Nu, Joshua ! Suficient ! S a terminat totul ! O sa plec de aici și nu am de gând să mai pun vreodată piciorul în orașul ăsta care mi a adus suferință !

— Măcar spune mi ceva ....te rog .... E copilul meu ?

— Nu mai e niciun copil  ! Acum pleacă !– urlu îndurerată.

— De ce ai făcut asta ? Ce ai avut în cap ?– îmi reproșează.

— Ce am avut în cap ? Tu chiar mă întrebi asta ? De ce nu mă întrebi dacă am putut o clipă să mi scot imaginile alea din cap ?Nu pot sa cred că ai tupeul de a mi reproșa asta !  Durere asta am avut ! Acum dispari și nu te mai întoarce! Ți am spus tot ce am avut de spus în scrisoarea aia ! S a terminat !

Intru in casa lăsându l in ochii în soare. E atât de greu să găsesc o soluție pentru tot ce simt in momentul ăsta. Nu pot să mă regăsesc pe mine. Nu pot sa regăsesc speranța. Simt că viața mea s a terminat.