Riviera

4

Primul şoc pe care îl am e când dau de secretară: o brunetă al naibii de frumoasă cu forme, dar ceva prea mult machiaj. Nu poate avea mai mult de 20 de ani şi deja ştiu de ce o ţine. Sigur a băgat-o în pat, şi nu doar o dată. Trec cu vederea rapid, mai ales când îmi spune că e într-o şedinţă. Îi zâmbesc cât de fals pot şi îi spun că îl voi aştepta în birou. Fără vreo reţinere, intru.

Mobilierul e dominat de alb şi de negru, lucru ce denotă bunul gust. Încăperea e spaţioasă, iar mirosul de portocale mă linişteşte. Îmi arunc geanta pe canapea şi mă aşez pe scaunul său. E într-adevăr confortabil. Mă rotesc, oprindu-mă la panorama superbă oferită de oraş. Mi-ar plăcea să ies şi să mă bucur de peisaje, să vizitez locurile şi să trăiesc, în principal, nu doar să supravieţuiesc.

Uşa se aude, iar bruneta îşi face apariţia. E stânjenită sau mi se pare? Evită să mă privească şi e repezită în gesturi. Ah, da, se simte vinovată.

— Am uitat să vă întreb, aproape că se bâlbâie. Doriţi să beţi ceva?

Zâmbesc, dar nu-i răspund. Cumva, atitudinea pe care am adoptat-o din biroul de avocaţi ai mamei îşi reface simţită prezenţa. Îmi îndrept spatele, o privesc direct în ochi şi-mi pun mâinile pe birou, prefăcându-mă că studiez un dosar.

— Ocupă un loc.

Se supune de îndată. Îmi evită privirea şi zâmbeşte stângaci. Nu ştiu ce mi-a venit, dar vreau să o trag de limbă. E secretara lui, stă ore bune în compania sa, deci trebuie să aibe idee despre ce se petrece.

— Spune-mi, te rog, dacă ţi s-a părut ceva ciudat la soţul meu în ultima perioadă.

Uimirea îi e evidentă. Am fost prea directă? Poate, dar nu am timp de menajări. Poate apărea oricând.

— Nu aş şti să vă spun, doamnă.

Nu o cred şi o ştie. Abandonez ideea de a zâmbi fals şi devin serioasă. Ghinionul face ca minunatul meu soţ să intre în următoarele câteva secunde. Alt uimit în peisaj.

— Bună, draga mea! Ce te aduce aici?

Îi face semn brunetei şi aşteaptă să iasă, apoi se reîntoarce. Nu am de gând să mă ridic, iar el ocupă scaunul pe care a stat ea mai devreme.

— Deci? insistă, după un schimb lung de priviri din care nu am înţeles nimic.

Ridic din umeri şi mă prefac atentă la dosar. Multe numere şi multe foi adunate la un loc.

Atmosfera e mai mult decât tensionată între noi şi încep să mă îndoiesc că a fost o idee bună să vin. Îşi trece mâna peste a mea, dar o trag imediat. Nu vreau să-l simt.

— Alexandra...

Nu suport să-l mai văd. Seamănă leit cu Damian şi reuşeşte să mă înnebunească de fiecare dată. Dacă e o nebunie bună sau nu, nu aş putea spune. Riviera, înspre deosebire de Damian, a fost prezent atunci când am avut cea mai mare nevoie, dar tot nebunie a adus.

Îi întorc spatele şi mă concentrez pe peisajul ce se deschide în faţa ochilor. Casele şi blocurile acoperite de un strat subţire de zăpadă creează o imagine ce duce cu gândul la Crăciun.

Însă e în aceeaşi încăpere şi nu mă lasă să trăiesc. Paşii i se opresc în spate, iar al doilea şoc pe care îl am e când mă răsuceşte înspre el şi mă îmbrăţişează, mângâindu-mi chiar şi părul. Împietresc pentru un moment. Reacţiile îi sunt de neînţeles. Lipseşte de acasă aproape două săptămâni, apoi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă lasă, dar degetul arătător i se opreşte pe buze. Îi citesc tristeţea din ochii şi părerile de rău. L-aş ierta chiar acum, dar ceva mă opreşte.