Riviera

20

— Nu ştiu, Sergiu, şi chiar nu-mi pasă.
— Nu am cum, se plânge iar.
— Tu chiar nu-ţi faci griji pentru el? îi reproşez.

A dispărut de la hotel acum trei zile şi nu s-a mai întors. Nu a mai dat nici măcar un semn de viaţă, iar telefonul îi e închis. Nici cardurile nu le foloseşte.

— Nu e prima oară când dispare. Se va întoarce.

Când voi încerca să mă sinucid din cauza neputinţei şi a vinovăţiei pe care le simt?

— Sergiu, insist. Fă ceva, pentru numele lui Dumnezeu!
— Hai acasă. O să îţi rezerv un bilet pentru primul zbor încoace.
— Sergiu...
— Nu mă face să vin după tine!

Şi-mi închide. La dracu! Am dat-o în bară din nou.
Singurul lucru care mă bucură e că nu i-am spus lui Fran că intenţionam să merg în Palermo. Voiam să-i fac o surpriză şi să se trezească cu mine la uşă. Ei bine, cred că va trebui să mai aştepte. 

♠

Maşina lui Damian, un Mercedes negru, e parcată pe aleea din faţa vilei. Mă iau fiorii când o zăresc şi deja îmi pare rău că l-am ascultat pe Sergiu. 
Observ însă un lucru ce mă pune pe gânduri. Daniel nu e la intrare. Nimeni nu e de fapt. E dubios întrucât, de aproape un an de când locuiesc în această casă, cineva păzea mereu clădirea.
Trec de sufragerie, unde abandonez cele două valize, şi decid să urc la etaj. Sunt tare curioasă cărui motiv i se datorează prezenţa în această casă. 
Iau camerele la rând în speranţa că e pe aici pe undeva. În cea destinată oaspeţilor nu e nimeni, aşa că o apuc înspre biroul lui Riviera. Uşa e întredeschisă. Aici e. Apăs pe mâner, dar constat dezamăgită că e goală. Fac câţiva paşi în încăpere doar pentru a închide fereastra, dar am parte de un şoc când două mâini îmi cuprind talia, iar ceva rece se lipeşte de tâmplă. Tot corpul îmi îngheaţă instant, iar eu nu sunt în stare să fac absolut nimic. Singurul gând care îmi trece prin minte e acela că Damian e în pericol.
Persoana din spate tace şi îşi bagă nasul în părul meu. Ce naiba?

— Mi-a fost dor de tine, Alexandra!

O, Doamne! Mijlocul îmi e eliberat, iar arma nu-mi mai stă lângă cap, dar mi-e frică să mă întorc, astfel că nu schiţez nicio mişcare.
Nimic nu are logică în acest moment. De ce naiba mă ameninţă cu nenorocita aia de armă? De ce e aici? De ce îmi spune că-i e dor? De ce el? 

— Alexandra?

Îi sună telefonul, dar nu răspunde. În schimb, mă îmbrăţişează imediat. 

— Îmi pare rău. Nu ştiam că eşti tu.

Mă pierd în procent de nouăzeci la sută. Nu m-aş mai desprinde de lângă trupul său ce-mi oferă o oarecare linişte.

— Ce se întâmplă?

Se desprinde în cele din urmă şi îmi zâmbeşte trist în încercarea de a se scuza încă o dată. Da, e îngrijorat. 

— Încă nu ştiu. Dormitorul vostru e răvăşit.
— Poftim?

Mi se blochează mintea. Care ar fi motivul?

— Angajaţii nu sunt în casă de când aţi plecat şi nu dau de Daniel. Unde e Alex?

Ridic din umeri şi-mi plec capul, înghiţind în sec. Sunt o nenorocită.
Totuşi, mâinile sale îmi ridică bărbia şi îmi cercetează grijuliu faţa. S-a prins că nu mai am mult până voi plânge.

— A dispărut, murmur. Nu ştiu nimic de el de câteva zile...
— E bine, stai liniştită. Probabil e iar într-o perioadă de aia de a lui de nebunie.