Riviera

7

În mod normal, se presupune că ar trebui să merg în capitală pentru că mâine e ziua mea de naştere. Practic, mi-am închis telefonul şi mă îndrept înspre Cluj, oraş pe care îmi doresc de mult să îl vizitez. Sunt convinsă, în procent de sută la sută, că nimeni nu ştie ce zi urmează, deci sunt liniştită. 
După mai bine de cinci ore de condus, chit că am fost acompaniată de muzică, sunt frântă. Mă cazez la primul hotel care îmi iese în cale, apoi fac o baie lungă şi mănânc rapid la restaurant. 
E aproape seară şi decid să mă pun la somn. Urmează două zile în care voi fi turist, după care mă voi întoarce la o viaţă monotonă şi singuratică. 
Totuşi, reuşesc să îmi eliberez mintea de cei doi Riviera şi de tot ce ţine de capitală în aceste două zile.

♠

Porțile automate ale vilei se deschid în întâmpinarea mea. Afară plouă şi e frig, dar eu mă simt vie pentru prima oară după mult timp. Escapada mi-a prins mai mult decât bine. Aş putea să mai organizez astfel de minivacanţe.
Mi-am deschis telefonul doar de dimineață pentru a-l suna, dar nu a răspuns, apoi l-am închis la loc. În mod absolut ciudat, nici nu simţeam nevoia să verific dispozitivul. Deconectarea de lumea virtuală şi de toţi este benefică.
Opresc în faţa clădirii, pe alee, urmând ca maşina să fie dusă în garaj mai târziu. 
Daniel, tipul pe care l-am văzut cel mai des la intrare pe post de bodyguard, este prezent ca de obicei. Are aceeaşi postură dreaptă şi atitudinea sobră. Totuşi, expresia i se schimbă când îi apar în aria vizuală. E îngrijorat, iritat sau doar plictisit? 

— Bun venit, doamnă!
— Mulţumesc! Soţul meu e acasă?
— Nu, spune pe un ton grav. 

Îmi zic că mi se pare, aşa că trec peste şi mă duc în bucătărie. Până să intru, aud o discuţie între Anita, menajera, şi doamna Ana, bucătăreasa.

— Ce anume trebuie să împachetez? prima o chestionează pe cea de-a doua, agitată.
— Tricouri, treninguri, lenjerie, nişte pantofi.

Dat fiind faptul că nu se ascultă conversaţiile altora, tuşesc şi apar în încăpere. Anita îşi cere scuze şi dispare, iar doamna Ana îmi zâmbeşte trist şi se reîntoarce la mâncare nu înainte de a ne saluta.

— Pentru cine gătiţi?

Bănuiesc că Riviera nu a mai călcat pe aici şi, cum nimeni altcineva nu locuieşte în această clădire, cine mănâncă? Îmi fac loc pe lângă şi îmi desfac o portocală. Am nevoie de energie.

— Domnul Riviera.

De ce îi spune domn o femeie de vreo 50 şi ceva de ani, în condiţiile în care i-ar putea fi mamă? Înţeleg că Riviera ţine la politeţuri şi alte cele, dar e exagerat. O să discutăm despre acest lucru cât de curând.
Jumătate de oră mai târziu sunt în dormitor şi îmi deschid telefonul, apoi fac un duş rapid. Nu-mi lipsea singurătatea din această casă deloc. 
Îmbrac nişte blugi şi un pulover alb ceva mai lung, apoi mă lipesc de telefon. Apeluri pierdute peste apeluri pierdute de la Lucas şi de la Sergiu, toate de de azi. Nici măcar unul de la Riviera. Ceva normal, nu? Îl apelez pe primul, pregătită fiind de o ceartă zdravănă.

— Alexandra, ţipă.
— Eu doar...
— Spune-mi, te rog, că eşti bine şi că nu ai păţit nimic.

E îngrijorat şi ceva din glasul lui nu-mi place. Oi fi eu paranoică...

— Mai devreme am ajuns în capitală. Am fost în Cluj. Eşti ok?
— M-ai speriat atât de tare, blondo!
— E totul ok?
— Vin după tine în jumătate de oră. Te rog să stai liniştită. Va fi bine!

Îmi închide, iar eu rămân perplexă. Ce, Doamne iartă-mă, se întâmplă? Cobor val vârtej la parter şi prima pe care o iau în primire e doamna Ana.