Riviera

10

— Nu pleci până nu mănânci tot.

Sună a ameninţare, dar nu găsesc un temei juridic pentru care ar putea fi acţionat în justiţie.

— Ok.

Am comandat un meniu crispy ce conţine prea multă mâncare pentru o persoană cu o lipsă acută de poftă de mâncare. Ce pot să zic? Uneori facem şi greşeli.
Suntem într-un local de lângă clinică. Stă vizavi. Aş zice că e de bine, dar deja am o presimţire proastă. Ce am putea discuta?

— Te aştept Luni dimineaţă la ora opt la firmă.

Nu glumea deci. Nu e tocmai rău. O să-l ajut pe Riviera şi o să-mi prindă bine să îmi ocup timpul cu ceva util.

— Mulţumim pentru înţelegere, Lorin!
— Cineva trebuie să ia decizii raţionale, atunci când Riviera nu e în stare.
— Da...

Îmi fac de lucru cu varza din farfurie. Cad pe gânduri din nou. Ultima lui frază îmi lasă impresia că Riviera are nişte idei ce nu îmi vor fi pe plac. Cred că le voi descoperi curând.

— Îmi închipui că ţi-e greu să afli atâtea lucruri într-un timp atât de scurt...
— Da, murmur. Este...
— Alex te iubeşte, Alexandra, şi tu la fel. Nu-mi explic ce i-ai făcut, dar chiar ţine la tine.

Oare?

— Poate că nu-şi exprimă prea bine sentimentele, dar a fost gelos. Ai văzut şi tu.
— Deci, decid să destind atmosfera, oferta nu era pe bune? 

Mă fixează cu privirea. Zâmbesc, ba chiar râd puţin. 
Uneori corpul şi mintea au moduri cel puţin ciudate de a face faţă durerii.

— Oh, ba da, îmi răspunde cu un zâmbet, dar Riviera nu trebuie să afle. 

Cine ar fi zis? Glumeşte, după cum e şi normal.

— Blonda...
— Din salon?
— Exact. Eşti geloasă pe ea...
— Poate.
— E sora Mădălinei, mă informează cu jumătate de glas.

Cine e Mădălina? Citeşte confuzia ce mi se zbate în expresie, dar tace. Oare de ce?
Mai ciugulesc doi cartofi prăjiţi, deşi mi-e oricum, dar nu foame. Mă forţez practic să înghit ca să nu rămână cu o impresie atât de proastă. 

— Să înţeleg că nici măcar nu ai auzit despre ea...
— Nu chiar, dar am o teorie nu prea drăguţă.

O altă panaramă cu care îşi pierde vremea. O altă însoţitoare la petreceri. O altă spălăcită prost machiată cu care îşi petrece timpul.

— Ascult.
— E o prietenă? 

Era cel mai drăguţ mod de a o spune. Cum interpretează mai departe e problema lui.

— E sora fostei soţii.

Îmi permit o scăpare când acord atenţia ecranului telefonului, de pe masă, pe care îl butonez fără vreun scop, doar că să profit de timp pentru a mă gândi.
Blonda e sora ei? Dar modul în care o priveşte... Mă enervez la simplul gând. O soarbe pur şi simplu. Riviera părea a fi orice, dar nu un afemeiat. Să te culci cu sora fostei tale soţii, care e moartă... 
În ce lume trăiesc? 

— Nu te lăsa orbită de gelozie, Alexandra. Nu au nicio treabă de genul ăla.
— Da...

Mai apoi mâncăm cu muzică veselă pe fundal. E un local plin de viaţă.
O să-l întreb cândva despre blondă, deşi mare mi-ar fi mirarea dacă ar recunoaşte că are ceva cu ea. Nu e atât de prost. 

— De ce e mereu în preajma lui? mă trezesc vorbind.
— Sunt prieteni buni de la acel accident. Îl ajută mult.

Mda, sigur.