Riviera

18

— Apelul ăla te-a dat peste cap.

Şi eu care speram că nu se observă prea tare...
Înfulec o altă felie de pizza ca să am timp să mă gândesc la o minciună drăguţă.

— Nu chiar.
— Alexandra...
— E ciudat, atât. O să treacă oricum.
— Băncile nu prea dispar.
— Mă rog, nu cu banca am o problemă. Contul pe care îl aveam în Italia e încă deschis.
— Şi e ciudat pentru că?

Gura vorbeşte singură.

— Era cel în care Marian şi mama îmi băgau bani.
— Şi?
— Mama nu mai e, dar cineva încă virează bani.
— De ce o problemă? Nu vrei nimic de la el?
— Nu chiar, doar că am un altul de când sunt în ţară... acolo îmi trimite Marian bani. Nici nu a mai pomenit ceva de altul...

Ne studiem reciproc, deşi nu văd sensul. E la fel de frumos şi de aranjat ca de obicei, doar că acum e şi ceva mai pierdut.

— La ce te gândeşti, Riviera?
— Treaba asta... e dubioasă. Ce ai de gând să faci?
— Îi las să-l închidă.
— E o idee bună.
— Marian vorbea vreodată despre mine? Sau băieţii?
— Nu prea am avut de a face cu el, iar ei nu, decât atunci când ai venit. Nu ştia nimeni de existenţa ta...

Să ai o fiică de douăzeci şi ceva de ani şi să nu ştie nimeni nimic de ea? Ceva e putred la mijloc.

— Fran zicea ceva de un test de paternitate...
— Ca să ce? Dacă nu e tatăl tău, ce urmează?
— Dacă nu e? De ce să trăiesc în minciuni? Vreau să aflu adevărul, dacă e altul decât cel care se pretinde.
— O să pierzi sprijinul lui financiar şi probabil şi pe Lucas.
— Nu-mi pasă de bani, iar cu Lucas nici nu se pune problema. Avem o relaţie strânsă. Nu ar da cu piciorul doar pentru o tâmpenie de a lui Marian.
— Şi cum o să afli cine e tatăl tău?

Aduce şi o sticlă de vin roşu. Oh, doamne! Exact ce-mi doream.

— Nu ştiu.

Umple două pahare, iar pe unul mi-l înmânează. Ciocnim, dar pentru ce? Nu o să întreb. Risc să mă enervez.

— Ar fi mai bine să laşi lucrurile cum sunt.
— Da...

Revenim în sufragerie, iar după vizionăm un film. Uitasem cât mi-a lipsit compania lui!
La un moment dat mă roagă să îi aduc un bol cu floricele din bucătărie, lucru pe care îl fac.
N-am băut decât vreo două pahare, dar am o stare euforică. Sunt plină de viaţă. Vinul face minuni.

— Poftiţi comanda, domnule Riviera.

Am păstrat o oarecare distanţă în această seară.
Totuşi, acum suntem la câţiva centimetri unul de altul. Ne privim atent. Ochii îi sclipesc. Sunt negri din nou şi mă văd oglindesc perfect în ei. Zâmbeşte, apoi atenţia i se mută înspre buze. E momentul în care cerşesc să mă atingă. Şi o face.

♠

La şase mă trezesc din obişnuinţă. Sunt în patul lui și doarme lângă după atâta timp.
E un sentiment ciudat. Mi-a fost dor să fiu a lui şi să-l ţin în braţe, dar mă simt şi vinovată pe de o parte. Are nevoie de stabilitate, nu de mine şi de toate furtunile care vin la pachet.
Mi-ar fi frică să mă întorc la viaţa petrecută în compania sa din cauza schimbărilor bruşte de atitudine. Ar însemna să trăiesc permanent cu teama că lucrurile o pot lua razna oricând. Nu-mi doresc asta, deşi îl iubesc.
În plus, Damian ar fi prezent şi nu mi-ar permite să uit trecutul şi faptul că i-am ascuns adevărul.
După ce mă îmbrac cu o cămaşă de a lui, dau o fugă până în sufragerie şi iau pastila magică care mă fereşte de o sarcină. Ginecologul mi le-a recomandat atunci. Ajută totuşi şi la liniştea mea. Un copil ar fi o responsabilitate prea mare de purtat în momentul de faţă.
Se presupune că ar trebui să plec. Noaptea s-a terminat, iar aventura la fel. Nu pot. Mă tot uit la el şi-mi trece prin cap doar cum m-am simţit când am aflat de tentativa pe care a avut-o. Ar fi putut să fie mort acum. S-ar fi putut ca azi să fie doar o amintire şi să nu mai am ocazia să petrecem timp împreună niciodată. Ar fi putut să fie cu mama....