Riviera

13

Prima zi în noul post e ok, a doua la fel, iar după prima săptămână am dobândit deja câteva cunoştiinţe, astfel că mă descurc, mai mult sau mai puţin, fără indicaţiile lui Lorin. Mi se cer rapoarte, statistici şi alte acte.
La prima vedere, viaţa într-un birou e perfectă, dar nimeni nu menţionează stresul continuu, agitaţia, graba şi nervii provocaţi.
Din fericire, Lorin are răbdare, iar secretara lui - sau ar trebui să spun a noastră? - face o cafea al naibii de bună, care mă trezeşte de fiecare dată.
A doua săptămână e deja mai uşor, iar corpul se obişnuieşte cu orele puţine de somn şi cu schimbările survenite. În plus, datorită lipsei de timp liber, nu mai am nici o stare deplorabilă. M-am obişnuit cu lipsa lui, cu singurătatea din acel hotel şi cu faptul că familia Riviera a ieşit din viaţa mea.
De Sergiu nu am mai dat şi, cum sunt vie, deduc că a renunţat la planurile de răzbunare. Cu Lucas am ieşit la cină într-o seară, fiind amândoi destul de ocupaţi.
Totuşi, astăzi avem şedinţă de la nouă cu comitetul executiv. Vor participa şi Lorin şi tatăl său, Dorian, un om serios cu care nu am avut ocazia să intru în contact direct.

— Mergem?
— Desigur.

Pescuiesc cele două dosare de pe birou şi urcăm un etaj, în sala de conferinţe. E prima şedinţă de acest gen la care iau parte, aspect ce nu face decât să mă streseze. Nu vreau să o dau în bară.
Ca un gentleman, mă lasă să intru prima. Am parte de un şoc însă când îl văd stând în fruntea mesei enorme, cu ochii în câteva hârtii. Mă priveşte lung câteva secunde, apoi se reîntoarce la analiză. Nu mai are piciorul în ghips.
Domnul Rin e şi el prezent. E în stânga lui. Nu zâmbeşte. Nu schiţează vreo reacţie. Doar o scurtă privire, ce confirmă faptul că ne-a auzit intrând. Studiază şi el foarte intens două foi date de Riviera.
Înghit în sec şi înaintez, după care îi salut politicos.
Lorin se aşază lângă tatăl lui şi îmi face semn să mă alătur. Cel puţin nu stă chiar în faţa mea. Ar fi prea mult.

— Era şi timpul să apari, îl dojeneşte tatăl său.

Las dosarele pe masa din lemn şi mă rog să nu ne facem de râs.
Credeam că am trecut peste şi că îmi va fi indiferent, dar acum că e prezent e exact opusul. E mult mai frumos şi nu mai e al meu. Şi mi-e dor. Mi-e tare dor de fapt, dar nu are importanţă. O să-i respect decizia.
Aş vrea doar să ştiu că e bine. Nu am îndrăznit să-l întreb nimic pe Lorin în timpul ce a trecut. Nu am putut...

— Care e situaţia?

Trei bărbaţi între două vârste şi o doamnă ceva mai tânără intră şi ni se alătură. Fiecare are dosare, tablete sau doar hârtii în mână. Să nu uit, şi feţe lungi. Mereu e atmosfera asta?
Ne salutăm cu toţii şi cam atât. Lorin îmi cere dosarele, apoi i le înmânează lui Riviera. O să măture pe jos cu mine. Presimt asta.

— Cât e ora? se arată interesat domnul Dorian, tatăl lui Lorin.
— Fără cinci, îl informează el.

Nu pot să-l văd. Nu vreau. Mă uit doar în faţă sau în lateral, adică oriunde, dar numai la Riviera nu.

— Unde-s restul?
— Imediat vin, ai răbdare, tată.

Mai apar deodată încă şase bărbaţi. Unul e în dreapta mea, iar Lorin în stânga.
Bun, să înceapă şedinţa.

— Vreau să vedeţi ceva, ne spune domnul Dorian.

În spatele lui, proiectorul înfăţişează o zonă cu clădiri, terenuri şi parcări. Partea din dreapta e încercuită.
După ce simt o vibraţie uşoară, datorată loviturii domnului Dorian în suprafaţa de lemn a mesei, se ridică şi începe efectiv să ţipe.

— Era un proiect important! Aţi avut două săptămâni la dispoziţie să cumpăraţi terenurile alea!

Toată lumea pleacă capul. Lorin e îngrijorat. Răsfoieşte nişte foi pe care sunt notate cifre şi câteva nume. Am făcut-o lată deja?