Riviera

14

Ne-am evitat sistematic încă o săptămână şi câteva zile. A fost al naibii de greu să-l tot văd cu nenorocita aia, dar presupun că e fericit sau mai liniştit măcar. 
Lorin a încercat de câteva ori să-mi vorbească despre el, dar l-am oprit de fiecare dată şi l-am rugat să înceteze.
Apoi ceva s-a întâmplat. Într-o zi de Vineri, seara, cineva bătea insistent la uşă. Am pus filmul pe pauză, am tras un halat peste pijamale şi am deschis. 
Cine e? El. Cum e? Beat. 

— Alexandra!

Se sprijină de perete cu o mână. Cămaşa îi e şifonată, are urme de ruj roşu pe gât, duhneşte a alcool şi a parfum ieftin de damă şi mai are puţin şi plânge. 
Ce naiba caută la uşa mea? 

— Riviera...
— Îmi pare rău! 

I-aş mai face cunoştinţă cu palma, dar e beat şi sigur mâine va regreta că a apărut aici.

— Pentru?
— Tot. Mi-e dor de tine, Alexandra!

În mod surprinzător, vorbeşte destul de clar, astfel că înţeleg totul. Totuşi, cuvintele nu mă mişcă mai deloc. El a vrut divorţul, el m-a obligat să semnez hârtiile alea, el s-a comportat ca un idiot şi tot el mă înşală în public cu stimabila Roxana, sora decedatei. 

— Ce vrei?
— Nu ştiu... o să plec.

Mda, păi intenţiona să se care, dar după câţiva metri s-a întins pe jos la propriu. Oh, Doamne! Am fugit imediat să văd dacă e bine.

— Riviera, pentru numele lui Dumnezeu! Hai sus!

L-am ajutat să se ridice şi l-am cazat pe canapea. A căzut fix ca un lemn, continuând să dea din gură despre cât de nenorocit a fost şi despre cum regretă că am divorţat. A vorbit singur după cum era şi normal. Nu mă conving nişte vorbe spuse la beţie.
Cum nu am ştiut ce să fac sau pe cine să sun - Sergiu cădea din start, iar Damian la fel - am decis că e ok să rămână peste noapte. O să dorm în cealaltă cameră. 
I-am scos pantofii, apoi m-am asigurat că mă închid în încăperea de vizavi. Ultimul lucru de care aş avea nevoie ar fi să nu dorm o noapte din cauza idioţeniei lui. Are acces la minibucătărie şi la baie, deci nu ar trebuie să întâmpine vreo problemă.
Dimineaţă nu o să mai fie. Dimineaţă o să fiu doar eu. Dimineaţă totul o să rămână doar o amintire. Dimineaţă o să fiu singură. Dimineaţă... la dracu! Încă doarme şi e trecut de ora zece. Se putea totuşi şi mai rău.
Păşesc încet în baie şi încui. Am nevoie de un duş, după care o să ies oriunde. Nu vreau să mai stăm sub aceeaşi pereţi niciun minut în plus.
Îmbrac rochia cu motive florale şi balerinii pentru comoditate, şi ies în linişte. Tot nu s-a trezit. Doarme liniştit pe partea dreaptă ca de obicei. Totuşi, când se întoarce pe burtă şi mâna îi ajunge aproape pe parchet, observ ceva. Poartă verigheta. Bănuiesc că e doar un accesoriu acum. 
Pescuiesc cheia de la ieşire şi ies. Încotro? Mi-e foame. Totuşi, fac altceva. Cobor la recepţie şi comand micul-dejun pe care le cer să-l livreze în camera 19, peste o oră. Ar fi făcut la fel, sunt sigură.
Iar acum caut companie şi care ar fi mai potrivită decât Lucas?

— Ce faci, frăţioare?
— Pe acasă. Tu?
— Mă gândeam să te scot în oraş. Ce zici?
— Perfect!

Jumătate de oră mai târziu suntem împreună într-un local apropiat de hotel. Am comandat ceva de mâncat şi aşteptăm.

— Şi, începe, ce e cu această invitaţie atât de spontană?
— Nu te bucuri că petrecem nişte timp împreună, frăţioare? îl chestionez, prefăcându-mă rănită.
— Ba da, ştii bine, doar că e ciudat. Spontaneitatea invitaţiei, faptul că zâmbeşti atât de mult şi că pari plină de viaţă... nu păreai prea bine în ultimul timp.
— Îmi revin.
— Ai ceva să-mi povesteşti, blondo?
— Nimic.

Mi-am dat şi eu seama că azi mă simt ceva mai bine şi cu multă energie, dar nu. Nu Riviera e motivul, ci Soarele de afară, căldura, faptul că primăvara şi-a intrat în drepturi în sfârşit.
Cum nu dispun de prea multe haine, majoritatea abandonându-le în casa lui Riviera, am dat o raită prin magazine împreună. Lucas nu a părut deloc deranjat sau enervat, ceea ce îmi dovedeşte încă o dată ce frate minunat am. 
Ne luăm rămas bun în cele din urmă şi mă reîntorc la hotel. Am parte de o surpriză. Pe măsuţă tronează un buchet imens de trandafiri roşii, însoţiţi de un bilet pe care scrie "Mulţumesc!" semnat de Riviera. Ce drăguţ! Întreaga cameră miroase splendid. 

♠

Luni ajung mai repede cu treizeci de minute şi profit de timp pentru a mânca un covrig. Să nu uităm de sfânta cafea. 
Blonda aia spălăcită intră în birou fără să bată măcar, lucru ce mă scoate din sărite.

— Bună! Lorin nu a venit?

Iar e machiată în ultimul hal de prost, iar ţinuta - o rochie al naibii de mulată şi de scurtă - e inadecvată. Se crede în vreun club sau ce naiba?

— Bună dimineaţa şi ţie! Nu, nu l-am văzut. De ce mă întrebi?
— Pentru că voi doi sunteţi atât de apropiaţi?! spune ironică.

Acum da, înţeleg. Riviera are impresia că eu şi Lorin suntem ceva mai mult sau că avem intenţia asta. Grozav! De aici şi apariţia la hotel. Cine ar fi crezut că are o părere atât de proastă despre noi?

— Poţi, te rog, să-i mulţumeşti lui Riviera pentru trandafiri? 
— Mda.

Unu-zero pentru mine, blondo. 
Deschid laptopul şi îmi fac de lucru pâna după zece, când apare şi blondul cu două cafele. Mă invită în birou ca să-mi explice o altă treabă administrativă.
E vesel şi-mi transmite starea. Mă mir că azi a întârziat, fiind punctual de altfel, dar nu voi deschide subiectul.

— Apropo, te-a căutat blonda.
— Ce blondă? adaugă confuz.
— Scuze. Roxana, noua iubită a lui Riviera.

Ia o gură de cafea şi devine serios. Am spus ceva greşit?

— Nu e iubita lui, Alexandra.
— Păi, mă eschivez, i-am prins într-o zi într-o ipostază mai... intimă.
— Poftim?! sare ca ars. Unde?
— În biroul lui... ea îi stătea în braţe. Nu erau dezbrăcaţi sau ceva, dar mi s-a părut neadecvat.
— O să vorbesc cu el şi o să îi bag minţile în cap.
— O să-şi dea seama că ţi-am zis...
— Nu cred. E atâta lume care îi putea vedea. Nu înţeleg ce are în cap!

Aş agrava şi mai mult situaţia dacă aş pomeni de beţia lui de Vineri şi deja am depăşit limita.

— Cred că ar fi mai bine să îl laşi să decidă...
— Nu prea cred. Nu e normal comportamentul de care dă dovadă. Parcă ar fi copil! se plânge.

♠

Paştele a picat pe 2 Mai, aşa că am profitat de vremea frumoasă împreună cu Lucas şi Sonia şi l-am petrecut pe malul mării, în Vamă. 
În penultima seară, absenţa Soniei pentru câteva minute mi-a permis să îi adresez câteva întrebări menite să mă liniştească.

— De cât timp sunteţi împreună?
— De doi ani.
— Şi o iubeşti?
— Ce întrebare e asta, blondo?

Ups! Scoate-o repede la capăt fără ceartă.

— Am aflat de fosta lui soţie...
— E un capitol încheiat. 

Tristeţea se face resimţită, iar eu mă înjur pentru că am deschis subiectul. Ce mi-a putut trece prin minte? Lucas e un tip minunat şi serios. Nu şi-ar fi împărţit timpul cu ea dacă nu era sigur pe relaţia lor. 

— Ok, scuze.
— Nu e nimic, stai liniştită. Apreciez că îţi faci grji, surioară.

Îl pup pe obraz, apoi ne îmbrăţişăm. Spre deosebire de Sergiu, el e cald, primitor, cu o energie debordantă şi cu un zâmbet fermecător. Nu mă mir de ce Sonia s-a îndrăgostit. E o norocoasă!

— O să am nevoie de ajutorul tău, blondo! declară vesel.
— Desigur. La ce?
— Îl Iulie mergem în New York, în concendiu, şi am nevoie ca tu să mă ajuţi să aleg un inel.

O, Doamne! O să o ceară de soţie! Nu cred că ştie cât mă bucur pentru ei.

Și așa am ajuns la jumătate. Sunt 23 de capitole. 🖤
P.s: cu puțin noroc, luna aceasta o să postez toată povestea.