Riviera

15

Nu înţelegeam cum putea Riviera să o ia razna în perioada apropiată de accident. Nu priceam cum se lăsa atât de afectat de un eveniment ce a avut loc cu ani în urmă. Nu îmi era clar cum de un om matur nu-şi poate controla emoţiile.
Ei bine, azi, 3 Iunie, la doi ani după moartea mamei şi a lui Angelo, cel mai bun prieten, parcă am fost lovită de tren. Durerea vine în valuri, iar azi cred că o să mă înec. 
Stau în pat şi plâng încă de când m-am trezit, adică de ore întregi. Nu sunt în stare să mă mişc, să răspund la telefon sau să deschid uşa oricui s-a chinuit să vină până aici. 

Îmi doresc să îi strâng în braţe încă o dată.
Îmi doresc să îmi spună încă o dată că mă iubesc.
Îmi doresc să îi mai văd, fie că şi pentru o secundă.
Îmi doresc să dau timpul înapoi şi să le mulţumesc pentru că au existat în viaţa mea.
Îmi doresc să le spun încă o dată cât de mult îi iubesc.
Îmi doresc să îi rog să nu plece de acasă.
Mai presus de orice, îmi doresc să nu mai fiu decât o amintire.

Foamea mi-a trecut de mult, dar durerea nu. E prezentă şi o simt prin fiecare celulă a corpului. Mă mănâncă de vie. Mă arde. Mă presează. Mă împinge dincolo de fiinţa mea. Mă vrea moartă. 
Azi vrem acelaşi lucru.
E doar ceaţă. Aud şi voci. Mult zgomot e în jur, dar nu mă pot concentra. Nu aud decât vocea din cap care urlă. Nu se putea mai rău.

♠

Mirosul de dezinfectant îmi înfundă nările. Durerea din braţul stâng mă face să înjur printre dinţi. Iar sunt în spital?
Lorin stă pe un scaun lângă pat. Riviera se plimbă agitat prin salon. De ce e prezent?

— Alexandra, te doare ceva? mă chestionează blondul.

Se opreşte în capătul patului şi respiră uşurat. Încă îi pasă?

— Da. Ce s-a întâmplat?

Nu-şi ia ochii de pe mine, dar nu pot să-i fac jocul. Răsucesc capul înspre blond şi zâmbesc timid. 
Un fluturaş e în braţul stâng, iar un lichid transparent curge din perfuzie.

— Erai în camera de la hotel, leşinată, mă lămureşte Lorin. 
— De ce plâns în halul ăla? se bagă el.

Las capul în jos şi înghit în sec. Ultimul lucru la care m-aş fi gândit ar fi să îi dau lui explicaţii.

— Gura, Riviera! Ne-am făcut griji, Alexandra. Nu ai răspuns la telefon, iar cei de la hotel spuneau că nu te-au văzut azi şi că nici nu deschizi, aşa că am intervenit.
— Mulţumesc, murmur.
— S-a întâmplat ceva, Alexandra?
— Nu...
— Alexandra...

Îmi prinde mâna şi o strânge în semn de înţelegere. El observă gestul şi are o uşoară eschivare. 

— Medicul a spus că eşti epuizată. Ţi-a prescris nişte vitamine.
— O să le iau, mulţumesc.

După câteva schimburi de priviri cu el, dubioase de altfel, a zâmbit. Oare ce l-a apucat? Pun pariu că Lorin l-a târât până la hotel şi aici inclusiv.

— Eu trebuie să plec, Alexandra. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.

O, nu! Nu o să faci asta! În niciun caz nu o să mă laşi singură. Sau da? Da. Tocmai ce mi-ai lăsat pe cap durerea numită Riviera, care ţi-a ocupat locul. 
Nu mă uit la el, ci la uşă, aflată vizavi de pat. Mă simt mai mult decât prost. 

— Nu ţi-am anunţat familia. Presupun că nu îi vrei şi pe ei pe cap.
— Mulţumesc, e tot ce reuşesc să articulez.

Mâna sa mă atinge pe braţ şi coboară până la palmă. Mă arde pielea. Se opreşte doar când îşi împreunează degetele cu ale mele. Uit să respir. Ce face?