Citește-mă printre rânduri II

1. Cine-i tipul?

26 mai 2019

       Mă uitam la stickerul lipit prost de pe spatele buletinului meu, primul meu vot. Dacă m-ar întreba cineva acum ce am votat atunci, bineînțeles că nu îmi pot aminti. Dar atunci a fost important, eram majoră, eram adult și aveam putere de vot. 

       Am reușit cumva să o conving și pe Annette să meargă la vot așa că acum ne îndreptam amândouă spre casă pentru a putea ieși din nou mai pe seară. Pe scările înalte de marmură din fața primăriei se afla o figură bine cunoscută mie, Nikita, care avea o conversație cu un băiat pe care aparent nu-l știam sau cel puțin așa credeam în acel moment. 

       Îmi mijesc ochii încercând să-mi dau seama cu cine vorbește Nikita și încep să mă gândesc că ar trebui să îmi port ochelarii de vedere mai des, căci încep să văd din ce în ce mai prost. Tipul stătea din profil, dar eu și Annette eram pe partea cealaltă a drumului, iar ochii mei nu doreau să mă ajute prea mult. 

       A mea curiozitate m-a împins să fac un gest de care mama nu ar fi prea mândră. Am ridicat mâna în aer am rotit-o de câteva ori în timp ce am rostit un răspicat și țipat bună. Annette se uita la mine destul de amuzată în timp ce vocea mamei care mă făcea țărancă îmi șuiera ușor în urechi. 

  — Cine-i tipul? 

       Annette mă întreabă în timp ce mâna mea este încă în aer așteptând să aflu și eu fix ceea ce ea m-a întrebat. Nikita nu a schițat vreun gest asupra salutului meu, dar nici nu îmi era asta intenția oricum. Băiatul se întoarce și se uită direct la noi apoi face un gest scurt din mână în semn de salut. 

   — Ah, nimic interesant, îi spun prietenei mele și o prind de braț pentru a merge mai departe. 

   — E drăguț, replică ea. 

   — A slăbit în ultimul timp și s-a înălțat, am fost în aceeași grupă la grădiniță, dar el e cu un an mai mare decât mine. A fost în clasă cu Ben Nelson. 

        Annette se uită la mine atent, da, chiar sunt genul de persoană care știe multe despre mulți, dar care preferă să își țină viața puțin mai ascunsă de ochii privitorilor. Mulți ani nici nu am ieșit prin această comună care-mi este casă, oamenii de aici sunt prea băgăcioși și niciodată nu mi-a plăcut să fiu întrebată despre viața mea personală. 

   — Bineînțeles, puteai să nu aduci vorba de Ben? râde Anne și îi dau oricum dreptate, dar acum ce să fac, nu este vina mea că a fost un reper în discuție.

   — Și cum spuneam, numele lui este Corey Montey, spun referindu-mă la băiatul de mai devreme pentru a schimba subiectul. Am fost împreună la grădiniță, apoi în școala generală îl vedeam aproape în fiecare pauză. 

   — Normal, ca doar te duceai să îl vezi pe Ben pe atunci. 

   — Nu, nu îl suportam pe Ben în perioada aceea, mă duceam cu Nikita pentru că ea avea prieteni acolo. Eu stăteam totuși cu o fată de la ei din clasă și vorbeam pentru că nu mă simțeam în largul meu cu mai multe persoane. 

       O văd pe Annette încercând să își aducă aminte poveștile mele din generală, dar nici măcar eu nu-mi aduceam aminte toate prostiile de atunci. Eram un copil și nici nu aveam prea mulți prieteni, o perioadă pe care aș vrea să o uit din viață. 

   — Oricum, pe Corey nu l-am mai văzut decât foarte foarte rar după ce a plecat la liceu și am pierdut apoi mai toate informațiile, nu știu exact ce a mai făcut cu viața lui. Știu că l-am văzut anul trecut de Paște cu o fată de aici din comună, foarte urâta tipa pentru el, dar nu știu mai multe. 

   — Are permis? 

   — Da, are și mașină. 

   — Ești singură de ceva timp, se apropie vara, nu vrei un uber personal? 

   — Nu, râd și mă chinui să mă scotocesc prin buzunare după brichetă pentru a-mi aprinde țigara pe care tocmai mi-am pus-o între buze. 

   — De ce nu? 

   — Anne, lasă-mă cu prostiile astea, termin liceul în câteva zile, urmează să dau la facultate, nu am nevoie să mă implic în astfel de jocuri acum. 

        Fumul îmi iese printre buze și mă grăbesc să mai trag din țigară în timp ce Annette vorbea lângă mine, nu știu exact despre ce pentru că deja cuvintele ei îmi intră pe o ureche și îmi ies pe cealaltă. În câteva zile am festivitatea de absolvire a liceului și alți patru ani din viața mea au trecut la fel de repede pe cât am clipit, urmează să dau examenul maturității după cum îl numesc multe persoane, apoi mă voi înscrie la facultatea de medicină unde din nou voi susține un examen. Băieții? Băieții în ecuația asta nu au niciun sens pentru mine, cel puțin nu pe moment. Acum tot ce îmi doresc e să trec peste toate examenele și să pot să mă bucur cu adevărat de vara ce va să vină. 

   — Când ai devenit atât de plictisită de propria viață? O să iei bacul ăla și o să ajung la facultate, crede-mă, am trecut pe acolo. Nu trebuie să lași viața să treacă pe lângă tine. 

   — Orice înseamnă distragere trebuie să treacă pe lângă mine Anne, spun și mai trag o dată din țigară lăsând fumul să mă invadeze. 

        Da, știu că fumatul nu este sănătos, mi s-a tot spus, dar în ultimul an am ajuns să fumez un pachet, poate două pe zi, un viciu de care nu sunt mândră, dar pe care nu sunt suficient de tare să îl las acum. 

   — Poate îl iau eu de taxi personal, până la urmă puțină distracție nu strică, vocea Annei mă scoate din gândurile mele și râd scurt.

   — Pentru tine nu strică, tu chiar ar trebui să te distrezi și să ieși mai mult, stai toată ziua închisă în birou la locul tău de muncă și încep să cred că îți pierzi mințile. 

       Annette lucrează în contabilitate de când a terminat facultatea și stă închisă în birou cu ochii ațintiți asupra unui monitor câteva ore bune în fiecare zi, chiar are nevoie câteodată de puțină distracție. 

       Eu? Eu nu am nevoie de distracție acum. Am toată viața organizată în cel mai mic detaliu, am știut mereu ce o să fac, cum o să fac și unde vreau să ajung, iar această perioadă este decisivă pentru viitorul meu. Nimic nu-mi va putea sta în cale pentru a ajunge unde mi-am propus. Doar așa voi fi cu adevărat fericită. 

       Acum, ani mai târziu când mă regăsesc amintindu-mi de acele clipe îmi dau seama cât de mult am greșit de fapt și că nu știam ce înseamnă fericirea. Credeam că dacă iau bacalaureatul cu o notă mare voi fi fericită, credeam că dacă intru la medicină și îmi asigur acel viitor măreț voi fi fericită, dar mi-a luat ani să realizez că fericirea nu trebuie să depindă de o notă, de o facultate, de un loc de muncă bine plătit sau de relațiile cu oamenii din jur. Fericirea nu înseamnă să călcăm pe urmele celor de dinaintea noastră sau să îndeplinim vise care nu ne aparțin, nu înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem sau credem că merităm. 

       Într-o zi am văzut asta, am văzut că fericirea constă în lucruri mai profunde decât atât și că nimic ce era la suprafață nu m-a făcut de fapt să radiez. Fericirea a stat mereu în căutare, în încercare, în descoperire, în speranță, am fost fericită doar atunci când mi-am ascultat propria inimă și mi-am urmat propriile vise, doar atunci când am găsit curajul să merg pe drumul pe care eu l-am vrut cu adevărat, a trebuit să mă pierd pe mine insămi pentru a-mi da seama ce-mi doresc. Într-o zi am înțeles că fericirea înseamnă să învăț să trăiesc cu mine însămi, să mă accept cu calități și cu defecte, dar mai presus de orice să mă iubesc. 

        Dar asta? Asta e doar o poveste pentru mai târziu și oricât de clișeic ar părea, trebuie să mă întorc în momentele în care a început totul, să ajung în momentul în care m-am pierdut și să îmi amintesc de momentul în care m-am regăsit.